Pentru a avea raspunsul la aceasta intrebare este necesar sa plecam de la premisa ca singuratatea poate sa insemne suferinta. Mai bine spus, la exterior ceea ce se vede este singuratatea, in interior ceea ce se simte este suferinta. In absenta acestei suferinte nu am avea decat de-a face cu o problema pe care o solutionam intr-un anumit fel, gasind modalitati de a fi cu altii, intalnindu-ne etc.
Cat timp este o problema, este ceva de rezolvat ca oricare alta problema pe care viata ne-o scoate in fata. Dar daca vorbim de suferinta, deja nu mai avem de-a face cu ceva care tine de rezolvari, solutii, ci cu o stare a ta pe care o parcurgi. Din acest punct de vedere, psihoterapia este o modalitate, poate singura, -desi foarte probabil altii vor spune ca nu e asa dar asta e parerea mea pentru suferinta. Tratarea suferintei umane este obiectul psihoterapiei. Daca un psihoterapeut se intalneste cu un pacient obiectul lor de activitate este suferinta celui din urma, indiferent de modul in care arata aceasta.
Dar suferinta nu exista liber, nu exista suferinta in sine ci ea capata o forma. Forma pe care o capata este simptomul. Iar simptomul este motivul de demarare a unui proces psihoterapeutic. Nu poti spune atunci cand ai o prima intalnire cu un psihoterapeut – „eu sufar” ci spui – „eu sufar de singuratate”. De fapt forma concreta pe care o ia este si mai rece: „sunt singur si caut o solutie pentru asta” sau „sunt singur si nu inteleg de ce se intampla” sau „nu pot sa am o relatie cu un barbat” sau „am probleme cu relatiile”. Observati in exemplele de mai sus o indepartare tot mai accentuata (desi aparent insesizabila) de la suferinta. Cu cat ceea ce se petrece are mai curand o forma, cu atat propozitia „eu sufar” pare tot mai departe.
Rolul psihoterapiei este de a elabora suferinta. Este inerent ca suferinta sa fie veche, este inerent ca suferinta sa te insoteasca si pana acum in viata si dinaintea aparitiei simptomului. Prin psihoterapie poti sa te intalnesti cu ceea ce simti. Dar ce motiv ai sa elaborezi propria ta suferinta? Pentru ca oricum suferi, pentru ca oricum simti ca viata ta nu este in ordine. Eu cred ca mai exista un motiv pe care il regasesc mai curand la cei care nu acuza un simptom explicit ci doresc mai mult sa vada ce e cu ei – „pentru ca poti sa faci asta”.
Cat timp este o problema, este ceva de rezolvat ca oricare alta problema pe care viata ne-o scoate in fata. Dar daca vorbim de suferinta, deja nu mai avem de-a face cu ceva care tine de rezolvari, solutii, ci cu o stare a ta pe care o parcurgi. Din acest punct de vedere, psihoterapia este o modalitate, poate singura, -desi foarte probabil altii vor spune ca nu e asa dar asta e parerea mea pentru suferinta. Tratarea suferintei umane este obiectul psihoterapiei. Daca un psihoterapeut se intalneste cu un pacient obiectul lor de activitate este suferinta celui din urma, indiferent de modul in care arata aceasta.
Dar suferinta nu exista liber, nu exista suferinta in sine ci ea capata o forma. Forma pe care o capata este simptomul. Iar simptomul este motivul de demarare a unui proces psihoterapeutic. Nu poti spune atunci cand ai o prima intalnire cu un psihoterapeut – „eu sufar” ci spui – „eu sufar de singuratate”. De fapt forma concreta pe care o ia este si mai rece: „sunt singur si caut o solutie pentru asta” sau „sunt singur si nu inteleg de ce se intampla” sau „nu pot sa am o relatie cu un barbat” sau „am probleme cu relatiile”. Observati in exemplele de mai sus o indepartare tot mai accentuata (desi aparent insesizabila) de la suferinta. Cu cat ceea ce se petrece are mai curand o forma, cu atat propozitia „eu sufar” pare tot mai departe.
Rolul psihoterapiei este de a elabora suferinta. Este inerent ca suferinta sa fie veche, este inerent ca suferinta sa te insoteasca si pana acum in viata si dinaintea aparitiei simptomului. Prin psihoterapie poti sa te intalnesti cu ceea ce simti. Dar ce motiv ai sa elaborezi propria ta suferinta? Pentru ca oricum suferi, pentru ca oricum simti ca viata ta nu este in ordine. Eu cred ca mai exista un motiv pe care il regasesc mai curand la cei care nu acuza un simptom explicit ci doresc mai mult sa vada ce e cu ei – „pentru ca poti sa faci asta”.
Rezumand, lucrurile stau asa – sesizezi singuratatea, simti suferinta, o traiesti, cauti sa solutionezi singuratatea de multe ori agatandu-te de cineva, de oricine la un moment dat. Orice ai face concret, senzatia de nemultumire persista, senzatia ca nu este in ordine, ca poti sa te simti mai bine, etc. Cu cat renunti mai mult la solutionarea simptomului cu atat mai mult simti suferinta si atunci largesti aria cautarilor. Treptat, treptat nu mai solutionezi simptomul singuratatii si te intorci spre suferinta.
Dar ce poti sa faci cu suferinta? Poti sa iti ocupi viata negand-o, cautand sa te simti mereu bine, sa nu stai locului o clipa, poti sa iti ocupi viata cu gasirea de paleative: poti sa te imbeti, poti sa te droghezi, poti sa faci sex mereu. Variante sunt multe, dar toate se bazeaza pe urmatoarea ipoteza: „eu nu sufar”.
Si la fel ca in oricare boala chiar daca ar fi vorba de un banal guturai, acceptarea faptului ca exista suferinta este primul pas spre vindecare. Doar ca aici apare o dilema – ti-ai petrecut viata de pana acum, incercand sa eviti, sa negi, sa reprimi suferinta, iar acum esti invitat sa o iei invers – spre suferinta, sa o accepti, sa vezi ce e cu ea, sa o elaborezi, sa o intelegi, sa o schimbi. Dilema nu este foarte dificila pentru cei care pot sa o traiasca in relatie cu un psihoterapeut. Ceilalti se vor multumi cu unele mici modificari in viata lor, care deja sunt foarte mult fata de ceea ce au trait pana acum, si anume – amenajarea unui simptom mai convenabil .
Dar ce poti sa faci cu suferinta? Poti sa iti ocupi viata negand-o, cautand sa te simti mereu bine, sa nu stai locului o clipa, poti sa iti ocupi viata cu gasirea de paleative: poti sa te imbeti, poti sa te droghezi, poti sa faci sex mereu. Variante sunt multe, dar toate se bazeaza pe urmatoarea ipoteza: „eu nu sufar”.
Si la fel ca in oricare boala chiar daca ar fi vorba de un banal guturai, acceptarea faptului ca exista suferinta este primul pas spre vindecare. Doar ca aici apare o dilema – ti-ai petrecut viata de pana acum, incercand sa eviti, sa negi, sa reprimi suferinta, iar acum esti invitat sa o iei invers – spre suferinta, sa o accepti, sa vezi ce e cu ea, sa o elaborezi, sa o intelegi, sa o schimbi. Dilema nu este foarte dificila pentru cei care pot sa o traiasca in relatie cu un psihoterapeut. Ceilalti se vor multumi cu unele mici modificari in viata lor, care deja sunt foarte mult fata de ceea ce au trait pana acum, si anume – amenajarea unui simptom mai convenabil .
Cuplul viitorului
Parerea psihologului: de ce inseala barbatii?
