"Paul Gauguin’s Armchair" & "Vincent’s Chair" – Arles, Decembrie 1888
Vincent Van Gogh
Doua scaune. Fiecare din ele domina imaginea in care apare. Pozitionate intr-un colt, atingand marginilie panzei, de o calitate monumentala; si care par a spune: "hai, stai jos!".
Ambele scaune sunt neocupate, doar cateva obiecte lasate, uitate ce asteapta sa fie ridicate de persoanele careia ii apartin. Individual ele umplu spatiul pictat, solide, palpabile dar totusi in legatura unul cu celalalt, ca doua planuri care impreuna formeaza unitatea.
Juxtapuse, scaunele ar putea fi fata in fata, ca o invitatie tacuta la un dialog, la o confesiune. Asezate spate in spate, intoarse unul catre celalalt, ele reprezinta o tacere trista, o conversatie ce s-a sfarsit unde nimeni nu mai are nimic de spus si ele exista in doua lumi diferite. Van Gogh insusi ii scria fratelui sau legat de aceste doua opere: "Ultimile doua studii sunt mai mult decat remarcabile. Un scaun de lemn usor, extrem de galben, aproape lipit de un perete, pe o podea de dale rosii, in lumina zilei. Apoi, scaunul lui Gauguin, rosu si verde, o viziune nocturna; peretele si podeaua in rosu si verde. Doua nuvele si o lumanare pe scaun. Pe panza vopseaua aplicata in strat gros".
Cele doua opere sunt perspectiva prieteniei dintre doi artisti prin prisma lui Van Gogh. Prin ele vedem cum lucrurile zilnice si normale, prin arta, prin culoare si sentiment se incarca cu putere simbolica. Schema culorilor celor doua scaune este total opusa. Scaunul lui Van Gogh este executat cu culori deschise, sugerand lumina zilei, iar cel al lui Gauguin este reprezentat intr-un ton inchis, mult mai sobru. "I have tried for an effect of light by means of clear color".
Compozitia cromatica se bazeaza pe variatiuni in jurul contrastelor complementare: albastru – oranj; rosu – verde. Acestea apar in formele lor pure doar in anumite circumstante pentru a da note dominante. Puterea, creata de raportul dintre rigiditatea pensulatiei si suprapunerea de tonuri si de nuante, mareste impactul imaginii dar realizeaza si o tensiune intre linie si culoare.
Pipa, batista si tutunul (de pe scaunul lui Van Gogh) si lumanarea si cartile (de pe cel al lui Gauguin) formeaza un centru de interes atat pentru firul narativ cat si pentru cel pictural. Ele adauga si o nota de alb neutru in cadrul celorlalte culori. Folosirea unei nuante de albastru pentru conturarea scaunelor in anumite zone mareste senzatia de sterilitate si raceala a unui desen tehnic.
Scaunul lui Van Gogh este simplu si nepretentios, de lemn si paie, intr-un decor de dale rosii reci. La polul opus regasim scaunul lui Gauguin, mult mai ornat, mai rigid si mai complex. Posibila perceptie lui Van Gogh despre sine in opozitie cu Gauguin. Albert Lubin (dupa o interpretare a curburilor si a elementelor regasite in "Scaunul lui Gauguin" afirma din perspectiva psihanalitica ca acesta: "[scaunul lui Gauguin] este atat o reprezentare a urii pentru mama sa, cat si dorinta homosexuala fata de prietenul sau". Aceste afirmatii nu sunt neaparat fondate deoarece de nicaieri nu reiese concret acest lucru.
O afirmatie corecta, insa, a lui Lubin este aceea ca acestea reprezinta legatura dintre cei doi si "un portret simbolic al prietenului sau". Din varianta unui "vacant throne" (tron liber, neocupat) reiese ca scaunele goale sunt o tendinta a evitarii reprezentarii figurii umane. Ei sunt acolo, chiar daca noi nu ii putem vedea.
"And sooner or later there will be nothing left… but empty chairs"
