Despre rasfaturi sanatoase, necesare si uitate

Cred ca suntem foarte norocosi cei mai multi dintre noi, numai ca nu mai avem timp sa ne dam seama de asta. Incruntati cum suntem, umbland de colo-colo pe pilot automat, cu privirea in pamant si vesnic preocupati de probleme care mai de care mai urgente, mai importante si mari, uitam din cand in cand sa ne-amintim de noi si sa le ingaduim lucrurilor si oamenilor din jur sa ni se intample si sa ne bucure.

Am avut perioade cand mi se parea ca in imaginea fiecarei zile - care, culmea!, ar trebui sa fie a mea si sa ma bucur de ea - pareau sa apara tot timpul bruiaje, pana cand senzatia cu care ramaneam cand stingeam lumina seara era ca nu mai vad padurea de copaci. M-am gandit la inceput, usor panicata, ca e o senzatie foarte deranjanta, care ma goleste, dar care nu poate fi fatala, mai ales ca m-am uitat in jur si am constatat ca in mod sigur nu eram singura care prezenta simptomele astea. Azi asa, maine asa, bruiajele deveneau din ce in ce mai evidente si incepusera sa acopere culorile, aromele, petele de lumina si umbrele care desenau imaginile mele, asa cum le gandeam, cum ma reprezentau si cum le voiam. Rezultatul: un tablou intr-o paleta completa de griuri, invariabil monotone si obositoare, din care eu iesisem in afara ramelor.

Intr-o seara cand probabil ma plictisisem de scurgerea fara sens prin zile, prin nu-stiu-ce accident, mi-a cazut in mana un volum din Minulescu: si ne iubeam fara rusine, o bijuterie discreta si neglijata, uitata printre rafturi. M-am ratacit printre Romante si Petale de pacat, m-am delectat cu ritmuri, rime, imagini si ganduri. Cand am inchis cartea, m-a izbit brusc insight-ul, sub forma parafrazei dupa Minulescu: si m-am uitat fara rusine, si ne-am uitat fara rusine... Asa am aflat, cu un volum de poezie in mana, care era sursa problemelor... Usor-usor, mi-am amintit de mine si de tablou, in care am inceput sa reapar - cu volumele de poezii si romanele prafuite si triste din biblioteca, discutiile filosofice si patetice cu prietenii, care culminau intr-o harmalaie ingrozitoare, mersul pe munti si basicile. Cu dansul nebun si fara ganduri, ski-ul, zborul, jocul, cu plimbarile aiurea cu ochii atintiti in sus, dupa amorasii de pe cladiri, dupa oameni, cer si soare, si cu ascultarea linistii intunecate a parcului in doi.

Teoretic, stie toata lumea: lucrurile bune nu vin niciodata singure. De fapt, ele vin mai des decat credem noi si tot timpul circula in turma, numai ca trebuie sa existe mereu un prim lucru care sa desteleneasca usa si sa le faca loc si celorlalte. Pentru mine, volumul lui Minulescu a redeschis usa, dupa care a venit Oana Pellea, pe care am simtit-o vorbind special pentru mine: "Daca te plictisesti, te enervezi, te ignori, e pe viata ta!"

Intr-o lume ideala, astea trei nu ar trebui sa se intample si nu s-ar intampla, dar utopiile sunt poate-n alte lumi, cu siguranta pentru altii. Din cand in cand imi mai aluneca piciorul in afara cadrului, in gol, dar ma straduiesc sa ma scutur repede de gri cu un mic rasfat: o carte cu aroma de ceai, dansul si mirosul frunzelor pe alei sau un minut in oglinda, de vorba pe bune cu mine.