Saptamana dinaintea lansarii a fost un iures total. Alergam de colo colo, intalniri, sedinte, repetitii, scoala, interviuri, radio, tv... pfff, cata energie am consumat atunci!!! Lansarea a avut loc vineri, iar marti am fost intrebata cu ce ma imbrac. Femeile cunosc, cu siguranta, foarte bine panica dinaintea unui eveniment important si inevitabilul " nu am cu ce sa ma imbrac". Dar, intr-un mod foarte ciudat, eu nu eram atat de panicata de data asta. Desi nu aveam nici cea mai mica ideea cu ce ma voi imbraca. Trebuia sa fie ceva special, nu?
Intorcandu-ma acasa, am vazut magazinul de la departare si am sesizat imediat ca s-a schimbat ceva in vitrina. Cand am ajuns in dreptul lui si am vazut ca CINEVA intrase si acoperise vitrinele cu niste cearceafuri albe a inceput sa imi bata inima tare tare. Eu nu sunt superstitioasa dar m-am gandit ca e prea de tot. E un semn. Hahaha. Era pentru prima oara in cei cativa ani de cand urmaream vitrinele, cand vedeam ca s-a schimbat ceva inauntru. Pe cine sa intreb ce s-a intamplat? La magazinul cu pensule, panze si culori de langa, era mare agitatie. Renovare. O armata de maicute, imbracate in rasa chituiau de zor geamurile. Mie mi-e cam frica de maicute!! Sa nu radeti
Si de clovni mi-e frica Dar m-am dus glont la vitrina, am batut cu degetul in geam si am chemat-o din priviri pe prima maicuta care a ridicat privirea spre mine. La randul ei, ea a chemat-o pe sefa de magazin pentru ca " da, a venit cineva mai devreme la Galla dar nu stiu sa va spun mai mult". – Cine? – Chiar Doamna! Dar de ce va intereseaza? – m-a intrebat sefa de la magazinul cu pensule, panze si culori .Nu mai stiu in cate cuvinte i-am spus povestea dar am convins-o. A urmat un lung sir de telefoane, din aproape in aproape, pana m-am trezit cu numarul de telefon al Doamnei, pe o bucata sifonata de hartie. Deci, trebuie sa sun sa vorbesc direct cu dansa. Si aici m-am impotmolit. Ce sa ii spun, cum sa incep, de fapt... Ca vreau rochia pentru vineri la lansare. Bun. Si ii povestesc si de ce o vreau neaaparat. Sun. O data, lung. Peste o ora sun iar. La celalalt capat al firului... nimic. Si acum ce fac?
Nu raspundea la telefon. Asa ca am sunat-o pe Laura Pascu si m-am plans ei. Si ea a ras un pic si mi-a spus : Maca, scrie-i un mesaj. Asa se face. Si sun-o apoi. O iubesc pe Laura, stiti? Ea mereu are raspunsul potrivit.I-am scris un mesaj care s-a transformat in doua sms-uri. I-am povestit pe scurt
Mi-am cerut scuze pentru abundenta de cuvinte si i-am scris ca o voi suna si a doua zi dupa amiaza. Dimineata zilei de miercuri a parut fooooarte lunga. Pe la pranz am plecat la studio la Meghi, pianistul nostru, unde am tras voci pentru o reclama „feministo-feminina”, lucru care m-a distrat teribil. A trebuit sa ma joc cu vocea, sa ma prostesc un pic, sa cant foarte sus si foarte jos si am mai uitat de emotii. In una dintre pauze am sunat. Si la celalalt capat, D-na Doina Levintza, mi-a spus ca ma asteapta a doua zi la atelier sa vorbim. M-am panicat iar. Daca nu mi-o da? L-am sunat pe Ieronim. El stie mereu sa ma calmeze. – O sa-ti dea rochia, Maca. Pentru ca ti-o doresti mult. Vei vedea!
Joi m-am dus la "atelier". Care e... o casa parca rupta din fantezia cuiva. In fundal se auzeau romante frantuzesti si mirosea a parfum scump, a matase si a lemn. Daca vreodata ajungeti acolo, pregatiti-va sa zaboviti cateva ore. Colectii de papusi vechi, pantofi, genti, miniaturi, costume de epoca, rochii colorate care asteapta cuminti pe umerase, povesti... ah, cate povesti.
- Eu te stiu pe tine! Am mai vazut ochii astia. La Garantat 100%.
Si in momentul ala l-am iubit foarte tare pe Catalin Stefanescu.
- Dar eu te-as imbraca in altceva, in ceva cu aer oriental. Ceva foarte frumos.
- Nuuuuu, eu vreau rochia aceea de la Galla. Nu altceva.
I-am spus povestea. In soapta, aproape, si cu multe pauze lungi. Doamna Levintza zambeste foarte frumos
- Pentru mine, rochia aia nu este doar o rochie, este un personaj din magazinul magic
- Bine, o sa iti dau rochia pentru maine. Tu sa canti frumos, atat trebuie sa faci...
A urmat o adevarata agitatie, cineva s-a dus si a luat rochia de la Galla, am probat-o, apoi a fost trimisa la curatat si a doua zi, vineri, inainte de a merge la proba de sunet pentru lansarea din acea seara, am mers si am luat-o de la "atelier". Ma astepta pe un umeras, in gradina interioara, la soare... "ca sa se usuce mai repede".
Nu stiu cat de frumos am cantat, dar am vazut lumea mai frumoasa cu siguranta.
Doamna Doina Levintza a fost zana mea buna in acea zi. Iar rochia nu s-a mai intors in vitrina. Trec zilnic pe acolo si nu ma pot abtine sa nu zambesc de fiecare data cand ma uit la locul unde ani de zile, pe un manechin prafuit, rochia m-a asteptat. Am aflat intre timp ca fusese creata ca rochie de mireasa. Dar ce-mi pasa mie? Eu nu cred in etichete, nu cred in casatorie, eu cred in pasiunea care aduce oameni sau lucruri laolalta. Restul este poveste.
Eu merg pe Matasari
5 lucruri bune din primavara asta
