Am intalnit doua sau trei situatii posibile legate de declansarea, mai mult sau mai putin evidenta, a nebuniei femeii aflata in jurul superbei varste de 30 de ani.
Sa le luam pe rand:
1. Femeile singure, care aud ticaitul ceasului biologic si incep o goana oarba catre casatorie cu orice pret. Exact ca in Sex and the city, isi pun foarte des intrebarea Why are there so many great unmarried women and no great unmarried men?
Pana la urma, fie ca e vorba de o idealista care l-a asteptat pe printul din basme, fie de o ghinionista care s-a implicat in cele mai dezastruoase relatii, finalul e aceeasi: aproape de 30 de ani, incepe frenezia aparent exagerata de a-si gasi perechea.
De aici grija de a-si afisa intentiile cu orice pret, preocuparea excesiva de a atrage atentia... Din pacate, deciziile sub presiune nu sunt intotdeauna cele mai reusite... Pana la urma, e oarecum dramatic si, la un moment dat, e normal sa intervina si blazarea, si vizitele la psiholog...
2. A doua situatie pe care am intalnit-o este cea despre care am vorbit: aceea a femeilor casatorite, cu sau fara copii, care aparent au totul. Si totusi de unde survine criza ?
Din ingrijorarea fireasca a celei care, dupa multi ani de dedicare totala unui singur barbat, simte nevoia de a-si reconfirma feminitatea... Daca apare si un copil, e si mai greu pusa la incercare, pentru ca corpul ei trece prin transformari profunde si are nevoie de foarte multa vointa si energie pentru a-si reveni la forma initiala.
Cariera cunoaste si ea, cel mai des, o panta descendenta, din cauza rastimpului petrecut cu cel mic – din nou motiv de ingrijorare. Uneori, presiunile sunt prea mari, iar efectele pot surprinde chiar si pe cei foarte apropiati...
3. In sfarsit, o a treia – si cea mai nefericita situatie, e aceea a femeii trecuta deja printr-un divort dureros... cu unul sau mai multi copii pe care ii are in grija. Dupa 10, sau mai multi ani petrecuti langa un singur barbat, ideea ca trebuie sa o iei de la capat poate parea o utopie.
Pe de alta parte, singuratatea este inspaimantatoare. E natural sa apara depresia si anxietatea, sentimentul ca nimic nu mai e la locul lui. Apar in plus si prejudecatile si discriminarile impuse de societate, legate de femeia divortata, care maresc sentimentul de izolare...
Daca ne gandim la toate acestea, si sunt sigura ca sunt doar cateva exemple, mi se pare absolut firesc sa vorbim despre o criza – doar nu era Balzac chiar un novice...
Copilul meu nu vorbeste!
Sexualitate si maternitate: un paradox?
