Despartirea, colacul de salvare al relatiei?

Daca in prima varianta putem sa consideram cu usurinta ca exista o problema individuala care a fost activata de situatia despartirii, lucrurile se complica destul de mult in cea de-a doua varianta. Aici o persoana actioneaza ca si cum ar avea in rezerva cu "amenintari" una permanenta – el/ea ameninta ca se desparte cu scopul ca celalalt sa se opuna si astfel sa se modifice. Este mai curand o forma de dominare si de impunere a unui punct de vedere.

Sa plecam de la cateva situatii obisnuite – un cuplu tanar decide sa se desparta. Ea decide sa se desparta de el insa dupa ce s-a despartit, despartire care nu a constat in prea multe, ei cunoscandu-se de 4 luni, nu avea un "ceva" comun. Petreceau timp impreuna, frecventau unele cluburi sau ieseau cu alti prieteni. In afara de acest lucru nu se intampla nimic deosebit, nu locuiau impreuna, nu aveau bunuri comune. Asadar despartirea lor nu prea consta in ceva care sa puna decat probleme psihologice.

Dupa ce ea a luat decizia sa se desparta, a aparut o stare accentuata de vinovatie, senzatia de neputinta, rezultatele la facultate au scazut semnificativ. Adica, a remarcat ca, spre deosebire de perioada precedenta, disponibilitatea sa spre examene si spre rezultate pozitive a scazut semnificativ. Nu prea mai avea chef sa iasa din casa si cauta sa nu se intalneasca cu prietenii sai pentru ca, spune ea, "era el". Nu simtea ura sau resentimente, considera ca a facut ceea ce trebuia si ceea ce era cel mai bine pentru ea.

Starea aceasta era una permanenta, isi propusese de ceva timp sa reuseasca in viata, faptul ca avea un prieten il considera mai curand un dezavantaj, faptul de a fi cu cineva dificil. A crescut intr-un mediu destul de dificil si pentru ea ideea de casatoria echivala cu o renuntare la viata sa, sa isi ia mai curand asupra sa sarcinile dificile si, mai ales, responsabilitatea unui copil. Terapia sa nu va consta intr-o reparatie ulterioara, un fel de "lasa ca o sa fie bine".

Tema acestei despartiri aduce cu sine, in cazul ei, problema generala a vietii sale. Cum sa aiba o viata mai buna, pare sa fie tema. Desi considera casatoria un fel de pedeapsa si de final al vietii, isi dorea si copil si sot. Asadar vom avea un conflict pe care va fi necesar sa il tratam cu toata atentia necesara. Acest conflict nu va fi dupa sistemul "tu vrei sa te mariti, fa-o". Acest lucru nu ar duce nicaieri si ar fi o interventie de care pacienta a avut parte din partea parintilor. Sunt cele doua parti ale ei – cea in care se opune relatiei si cea in care o cauta. Aceste doua parti sunt permanent in ea, faptul de a insista in favoarea uneia sau alteia nu ar face altceva decat a incerca sa distrugem o parte din ea.

Fiecare parte este importanta. Ceea ce ar putea constitui o terapie ar fi aducerea impreuna a partilor conflictuale. Fiecare parte are o istorie, fiecare parte este importanta si semnifica multe lucruri. Indoiala de a incepe o terapie este in acelasi sens. A fi intr-o terapie care presupune durata, profunzime, interes si a scapa repede pentru a fi singura.

Plecand de la problema despartirii, vom ajunge repede la probleme serioase care existau si in absenta acestui moment dar pe care, din diferite motive, au nevoie de un context pentru a se afirma si exprima.