Curajul de a a-ti trai visul!

Care a fost momentul in care v-ati dat seama ca vreti sa urmati aceasta cariera?

Nu as putea spune ca a fost un prim moment in care sa ma hotarasc sa fac acest lucru. Nu a existat, cum se intampla uneori, o conjunctura favorabila care sa ma duca cu gandul direct la meseria asta. Nu pot nici sa spun ca a fost o mare pasiune de cand eram mica, nici nu a existat vreun contact cu lumea aceasta a aviatiei, a pilotilor…dar pot sa spun ca eram fascinata de fiecare data cand vedeam un avion sau cand auzeam vorbindu-se despre acest lucru. Decizia finala si gandul ca asta vreau sa fac si ca asta pot sa fac mi-a venit in clasa a XI-a, a XII-a, catre sfarsitul liceului.

Nu zburasem pana atunci niciodata…

Erati hotarata sa incercati si sa vedeti daca va place sau nu?

Stiam ca o sa imi placa…cum sa va spun…in momentul in care alegi ceva, chiar daca nu mai zburasem  niciodata pana atunci…stiam ca o sa imi placa. Nu luasem in calcul posibilitatea de a fi dezamagita dupa primul zbor sau varianta ca nu o sa imi placa.

Este un numar mic de fete care aleg sa urmeze aceasta meserie. A fost grea adaptarea la aceasta viata?

Stateam la un fel de internat, daca pot sa spun asa. Academia era tot ca un fel de unitate militara de invatamant si regimul era cazon. Se iesea pe baza de invoire….

In promotia mea am fost doua fete si mai erau doua fete mai mari ca mine la aceasta arma, la arma pilot si am inteles ca acum in Academie deja au inceput sa fie mai multe fete.

Lucrurile se schimba si pentru ca acum sunt mai multe fete la Liceul Militar. Eu am urmat un liceu civil…si daca as fi vrut nu as fi putut urma un Liceu Militar, nu se primeau fete pe atunci. Acum, sunt admise si fete si probabil asta a dus si la un numar mai mare de fete in Academie.

Vi s-a potrivit inca de la inceput acest stil de viata cazon?

Nu poti spune ca ti se potriveste sau nu. Te poti adapta la unele lucruri, faci unele compromisuri – nu doar ca sa le faci ci pentru a ajunge unde vrei…adica sa zbori, in cazul meu.

Va amintiti ce sentimente ati avut atunci cand ati zburat prima oara?

Da, eram foarte emotionata…stiu ca eram foarte curioasa sa stiu cum e sa zbori, cum e sa privesti lumea de acolo de sus….

Si nu ati fost dezamagita?

Nu, in niciun caz. Nu plecasem de la ideea ca nu o sa imi placa acest lucru…si m-am gandit, acum cand m-ati intrebat la acest lucru…

Care au fost pasii pe care i-ati urmat pentru a ajunge aici? Exista vreo diferenta intre a fi integrata si a trebui sa te integrezi intr-un mediu aproape exclusiv masculin?

Sunt destul de multe particularitati la acest mediu, asa cum spuneati, aproape exclusiv masculin...initial poate priveam ciudat unele lucruri sau mi se pareau mai ciudate, dar m-am adaptat si mi-am dat seama asa e conjunctura si asa stau lucrurile si ca trebuie sa ma adaptez.

Bine-nteles ca baietii si mai apoi barbatii au trebuit sa se obisnuiasca cu ideea si sa se obisnuiasca si ei cu ideea ca sunt si fete in jurul lor.

V-a schimbat in vreun fel personalitatea sau mentalitatea acest mediu?

Personalitatea nu pot sa spun ca mi s-a schimbat. Deja era conturata, atunci cand am ajuns eu la Academie. Dar eu, personal, am observat ca am inceput sa am mai multa rabdare, sa fiu mai increzatoare cu unele lucruri.

Te intalnesti cu multe situatii vazute altfel din partea masculina. Dar, la un moment dat…te privesc ca pe o colega si nu se mai feresc sa isi spuna unele lucruri.

Care este momentul care va este cel mai drag si cel pe care vi-l amintiti cu placere?

Sunt cateva momente la care ma gandesc cu drag si de care imi face placere sa imi amintesc. Pe langa primul zbor, de care v-am povestit…prima iesire in zbor singura, fara instructor. Noi facem un anumit numar de ore cu instructorul pana cand el considera ca ne putem descurca si singuri. Atunci cand am zburat pentru prima oara singura am avut un sentiment puternic, sentimentul ca nu am muncit degeaba…

Asa cum se spune la noi, atunci cand zbori singur poti invata cele mai multe lucruri. Ar mai fi momentul in care am avut primul zbor pe un avion cu reactie. Am zburat doi ani cu YAK-52, avion cu motor cu piston…prima oara cand am zburat singura, in primul an la Academie, dupa care in anul III de Academie am inceput zborul pe avioane cu reactie, subsonice…e un moment pe care l-am tinut minte pentru ca e o trecere destul de mare de la un avion cu elice la unul subsonic, iar apoi a urmat zborul cu MIG-ul, un alt pas de care imi e drag sa imi amintesc.

Care sunt lucrurile pe care vi le doriti pentru dumneavoastra, de la cariera dumneavoastra si de la dumneavoastra?

In ceea ce priveste cariera mi-as dori foarte mult ca in viitorul foarte apropiat sa zbor simpla comanda si pe MIG-ul 21 Lancer, sa ajung intr-un stadiu cat mai avansat de zbor, de pregatire…

In rest, in viata personala, am 25 de ani, mie mi se pare ca sunt tanara si nu mi-am facut inca planuri de casatorie, copii…mi se pare ca am tot timpul.

Care e portretul-robot al unui pilot? Ce calitati aveti dumneavoastra care va recomanda pentru aceasta meserie?

Mi-e greu sa va raspund…noi intre noi (n.r. pilotii) suntem foarte diferiti…Trebuie sa fii destul de puternic, sa ai o stapanire de sine foarte buna si sa ai "sange rece", in general. E obligatoriu sa fii sanatos, sa ai o conditie fizica buna…

Cum au fost cei din jurul dumneavoastra, rudele si prietenii atunci cand v-ati hotarat sa urmati acest drum? Au fost uimiti, au fost incantati?

Uimiti au fost, incantati mai putin, la inceput. Li se parea si lor ciudat, imi spuneau "mai bine te-ai face doctorita", lucruri de genul asta, meserii "pamantesti". Dar s-au obisnuit cu ideea si in momentul in care au vazut ca pot face fata anumitor provocari si ca sunt hotarata…

Ce ati invatat pilotand despre dumneavoastra si despre viata, in general?

Eu consider ca atunci cand zbor sunt o persoana mult mai echilibrata si am o senzatie de echilibru si de stapanire: esti numai tu acolo cu acel aparat, pe care trebuie sa il simti, trebuie il faci sa te asculte si sa faca ce vrei tu.

Cred ca nu mai aveti nicio indoiala, daca ati avut vreodata, ca asta trebuie sa faceti si ca asta va este menirea, nu-i asa?

Din prima clipa nu am mai avut, din momentul in care am luat decizia ca asta vreau sa fac si am trecut de probele eliminatorii am simtit ca aici mi-e locul.

Ceilalti au vazut in timp acelasi lucru?

Nu trebuie sa astepti niciodata confirmari verbale. Ceilalti iti recunosc meritele in momentul in care tu faci dovada ca aici iti e locul si faci lucrurile cum trebuie. In momentul in care te descurci, e clar ca te considera coleg, de-al lor.

Sa presupunem ca citesc acest interviu tinere fete care isi doresc sa faca lucrurile pe care le faceti dumneavoastra, care au 17-18 ani, asa cum erati dumneavoastra in urma cu cativa ani si care sunt inca tematoare si nu stiu daca asta e "calea" pentru ele. Ce le-ati spune?

Cred ca pot vedea intr-un singur fel, incercand. Ideea de baza ar fi sa stii cu adevarat ce vrei si sa nu eziti sa incerci, chiar daca apar obstacole, ti se pun tot felul de piedici, ti se spun lucruri de genul "meseria asta nu e pentru femei"…important e sa faci ce vrei tu sa faci si ce simti ca te reprezinta.