Casa cu bunici

O casa veche se vede in departare pe un deal, singura cale de acces fiind un drum de tara plin de noroi. Acolo este casa familiei Postelnicu.Cand intri in curte nimic nu-ti mai indica faptul ca stapanii nu mai sunt. Curtea este maturata, ingrijita. 

Casa este micuta, cu o singura camera si o bucatarie. Sase metri patrati, o soba, doua paturi, pamant pe jos, o masa mica intr-un colt pe care se afla un televizor ne aminteste de timpurile de demult. Totusi acest televizor este singura bucurie pentru copiii familiei Postelnicu, pentru ca pot sa se uite la desene animate din cand in cand. In acea camaruta saraca dorm, mananca, se joaca, isi fac temele.  

Pe prispa casei, singura persoana care ii asteapta pe cei trei copii de la scoala este bunica, o femeie de 76 de ani. “Parintii nostri au divortat cand aveam 6 ani, iar noi am ramas la bunici. Eram mic si nu prea imi dadeam seama, dar stiu ca am suferit mult atunci” povesteste Alin, copilul mijlociu al familiei Postelnicu. Pentru bunica, copiii sunt lumina ochilor ei si i-a crescut cu toata dragostea. Cei trei sunt averea si mandria ei.  

Maria, fetita cea mare a terminat clasa a opta cu medie mare si isi continua studiile la un liceu de prestigiu. Ceilalti copii, Alin si Bianca sunt in sat la scoala. Pentru ei a merge 2 km pe jos la scoala nu este un sacrificiu, ci o mare bucurie.  ”Imi plac foarte mult activitatile pe care le desfasuram la scoala dupa ore. Materia mea preferata este matematica, dar sunt destul de bun la desen si muzica. Aproape in fiecare zi dupa ore  mergem la Clubul Copiilor, unde suntem ajutati sa ne facem lectiile, sa invatam sa cantam sau sa desenam. Facem parte si din proiectul “Micul Picasso”unde desenam icoane pe sticla. Sora mea, Bianca e ce mai talentata dintre toti copii” spune cu mandrie Alin. 

Pentru ei aceste activitati desfasurate in cadrul Proiectului ”Copiii Romaniei” initiat de World Vision Romania reprezinta o modalitate de recreere, de a-si face prieteni, de a nu mai trai in singuratate si saracie.

Acasa nu au conditiile necesare sa invete si nu are cine sa-I ajute la lectii, bunica nestiind carte. “Eu am facut doar patru clase, abia stiu sa citesc si nici nu mai vad bine. De aceea ii las sa merga la scoala ca acolo are cine sa-I ajute si aici nici nu au spatiu sa invete amandoi” , spune bunica. 

Cei doi copii vorbesc cu tristete dar cu demnitate despre situatia dificila in care se afla. De cand a murit bunicul, se descurca greu. Poate chiar foarte greu, dar nu vor sa se planga. Traiesc din pensia bunicii, de 350 RON, si din alocatii, dar traiesc totusi cu optimism, caci:  “Oamenii saraci sunt cei care nu au animale, o vaca sau capre, electricitate, lemne de foc”este definitia lui Alin pentru saracie.  

Ii multumesc colegei mele Delia Dumea, fara de care aparitia acestui material nu ar fi fost posibila.