Cand crezi ca destinul tau e sa fii singura

Si daca vorbim despre trecutul indepartat, vorbim despre relatiile pe care le-au avut cu cei foarte apropiati si acest aspect pare important. Daca o terapie pleaca de la ideea de singuratate, atunci cu siguranta se va ajunge la relatiile din cadrul familiei in care s-a nascut, in care functioneaza. Vom vedea cu usurinta ca nu exista o stare de a fi cu cineva in relatie nici atunci si nici acum. Starea de singuratate este ceva atat de cunoscut acestor persoane incat nu pot sa fie altfel nici macar atunci cand sunt in relatie cu cineva pentru ca, de cele mai multe ori, nici nu reusesc sa fie in relatie si au mereu tendinta de a fugi pe care deseori o pun si in act. Adica sub un pretext sau altul, gasesc o motivatie pentru a pleca, pentru a se refugia in lumea pe care o cunosc atat de bine, cea a singuratatii.

"M-am saturat sa le fie la toti mila de mine". "Vreau sa-l fac sa fie liber, sa nu se mai simta atat de stresat de prezenta mea", acestea sunt 2 exemple de argumente care vizeaza ruperea unor relatii. Foarte logice, foarte coerente, de inteles dar in fapt, pretexte pentru a da forma unui scenariu foarte cunoscut – cel al propriei singuratati in care relatia nu exista. O mama absenta, un tata indiferent sau o mama autoritara, un tata pasiv, incapabil sunt retete care conduc la absenta relatiei si implicit la antrenarea copilului care doreste sa fie in relatie pentru o singuratate cronica atunci cand va fi adult si va randul lui sa isi construiasca relatii.

Tendinta oamenilor aflati in singuratate cronica este de a fi foarte logici si de a pune pe seama celorlalti aceasta stare. Dar atunci apare o intrebare: de ce sa selectezi acele relatii cu cineva cu care sa nu simti ca esti in relatie sau care nu poate sa fie in relatie cu tine? Asta presupune implicarea inconstientului. Si atunci cand tratam tema singuratatii apare urmatoarea necesitate – a includerii urmatoarei intrebari: "ce din mine creeaza starea de singuratate?". Si aceasta intrebare nu are rostul gasirii unor vinovati, de tipul autoispasirii unor vini, de cele mai multe ori imaginare ci are rostul sa declanseze un proces de introspectie prin care o persoana sa descopere despre sine, lucruri care au un grad de noutate – ceea ce vine din ea, cu adevarat.

Dar in aceasta logica exista mereu o doza de fatalism, o doza de implacabil ca si cum destinul ar fi impotriva prin definitie. Iar acest fatalism este dat de un sentiment ca este ceva scris suficient de adanc prin care singuratatea este traita ca si destin. Dar aceasta fatalitate este aparenta in fapt intrucat este povestea unei persoane care a trait intr-o camera cu geamuri, vede lumea, oamenii trecand prin geam dar nu s-a intalnit niciodata cu ei. Cand ajunge afara, alaturi de alti oameni are senzatia si tendinta ca este tot in camera si vede lumea prin geam. Are senzatia ca aceasta perspectiva este destinul ei si are partial dreptate. Dar daca incepe prin a deschide ochii, a intelege si a invata sa fie altfel, atunci si lucrurile se pot schimba. Poate ca nu intotdeauna cineva va fi foarte dispus sa treaca de geam dar sigur vor fi si persoane care doresc asta. Singuratatea nu poate sa fie un destin dar poate sa fie o alegere. Diferenta dintre una si alta este data de dorinta.

Claudiu Ganciu
Psiholog, psihoterapeut
Centrul de psihologie de actiune si psihoterapie
[email protected]
Pentru consiliere online: http://www.webexperts.ro/cabinet