Beginner's hell

“Nimic prea mult, ci totul cu masura” – sfat de la greci

E valabil atunci când esti la început si trebuie sa demonstrezi ce poti? La ce si cat renunti pana cand “esti bine infipt” in job?

Am in vedere doua studii de caz, etape diferite. Doua tinere.

Lara e de cateva luni angajata in domeniul vanzarilor. E la inceput si simte ca trebuie sa  “traga tare” pana cand isi va permite sa se relaxeze putin. Pana cand isi va permite “normal” in loc de “fast forward” la job. Se plange de doua lucruri. Unul ar fi ca ii e greu sa faca fata ritmului si metodei impuse. Desi e multumita de conducere, de la care invata enorm si pe care o admira pentru profesionalism, are propria viziune despre eficienta (pentru ca fiecare dintre noi avem o metoda de randament maxim, nu?) care nu corespunde celei a superiorilor. Lara vrea un lucru bine facut, nu zece bifate ca fiind duse la capat. Pana una alta strange din dinti si asculta stapanul, pentru ca simte ca nu e inca momentul sa deschida o discutie pe aceasta tema.

Poate ca nici nu e indicat, expertii HR ar putea sa ne spuna ce e de facut in aceasta situatie.

Continuam analiza :  e la inceput, vrea sa faca treaba, dar nu vrea sa spuna ca propria reteta de randament s-ar putea dovedi mai potrivita obtinerii de rezultate. In vanzari e cu atat mai greu, presiunea target-ului e pentru un psihic rezistent si caractere puternice. Lara le are pe ambele din plin. Insa nu a devenit inca precum cei doi colegi de activitate cu ceva ani de experienta in domeniu, care sunt “casatoriti” cu jobul. Adica ei doi nu fac parte din categoria celor "cu masura". Ci in extrema. Extrema “doar job”. E o varianta poate. Pentru fiecare o viata reusita inseamna altceva.

Al doilea aspect care o nemultumeste e faptul ca i se cere sa munceasca si calitativ si cantitativ. Imi spune cu o voce in care se simte o usoara oboseala ca nu stie cand a trecut week-end-ul, ca munceste cam 6 zile din 7, in jur de 10 ore pe zi. Ca simte ca timpul nu-i ajunge. I-am raspuns cu ce mi-ar fi placut mie sa aud in situatia ei, anume ca e o perioada necesara, ca efortul asta isi va gasi o rasplata pe masura sau chiar peste, ca sacrificiul asta e temporar. Ca in "criza" nu ne permitem sa cedam sau sa ne pierem cu firea.

E posibil sa nu ma insel, daca iau in calcul cel de-al doilea caz, al unei alte prietene de aceeasi varsta, 23 de ani, care are acum in subordine 3 angajati. A inceput acum 3 sau 4 ani, facand practica neplatita. S-a descurcat atat de bine de-a lungul timpului incat acum, cand s-au facut reorganizari, concedieri sau restructurari salariale, ea a fost promovata intr-o functie in care are responsabilitatea deciziei pentru ea si pentru ceilalti 3 colegi.

Mira in schimb a fost putin ajutata de contextul personal. Relatia cu partenerul de viata era deja sedimentata de anii petrecuti impreuna si sta inca in casa parintilor, spre deosebire de Lara, ai carei parinti sunt in alt oras iar relatia cu partenerul de viata dureaza de cativa ani, iar ea / ei doi resimt(e) acut absenta vietii personale.

Ascultand-o pe Mira acum cateva zile m-am bucurat sa vad o tanara implicata in ceea ce face, pasionata de munca ei. Pentru Mira rezervorul de energie vine din pasiunea de a face lucrurile profesionist. E implinita cand stie ca duce cu bine la capat un proiect. Regasesc asta si in Lara. E posibil sa aiba acelasi parcurs si s-o “ajunga” in scurt timp ca nivel de performanta pe Mira. Sa se poata relaxa dupa un timp.

Morala din punctul meu de vedere ar fi : implicarea in prezent. 100%. Lasam deoparte zicala grecilor pentru succes in viata? Voi ce credeti?

Pana una alta, ne urez un prezent pe deplin satisfacator si un viitor cel putin la fel de bun!