Va rog dragilor, ucideti-ma cu frumosul!

Desi am certitudinea ca nimeni nu va citi aceste randuri, ceva ma opreste sa fiu eu 100%, exista o cenzura. Am sentimentul de dezamagire atunci cand ma gandesc la spirit, la frumos, la miracol. Am sentimentul acesta deoarece, din pacate sunt tot mai putine persoane capabile sa le accepte si sa le inteleaga. Nu inteleg de ce, cei mai multi fug de aceste minunate daruri de la Creator. Probabil ca am invatat sa ne bucuram mai usor de “materie”, de “forma”… Am obosit. Am obosit sa cred ca si cei din jurul meu pot sa simta, sa vada, sa atinga. Am obosit sa lupt cu ei de una singura si sa fiu mereu cea invinsa. Va rog dragilor, ucideti-ma cu frumosul, cu spiritul, cu miracolul, aratati-mi ca pot muri si asa! Totusi, am avut onorea sa intalnesc si oameni frumosi, vii si cu sufletul incarcat de lumina. Am incercat sa fur de la ei lumina, sa o inteleg, sa o accept si mai ales sa o simt. Inca ma lupt cu mine, razboiul nu s-a terminat. Sufletul, desi, este incarcat cu lumina, ii da tarcoale umbra. Poarta acest razboi de ani de zile. Momentan nimeni nu a invins. Imi place sa merg la mare. Sa o privesc, sa privesc infinitul ei, ca apoi sa ma intreb daca nu cumva marea este cerul si cerul este marea. Inca sunt in dilema. Apoi sa intru usor in mare, cu dorinta si sentimentul ca imi spal sufletul, nu trupul, de noroiul acumulat. Si de fiecare data acest lucru imi da o stare placuta si bizara. Apoi ma intind la soare, cu dorinta ca razele sa imi arda tot ce este negativ in mine. Imi place Vama Veche, mergem?