Traiesc, deci... gresesc!

Cine face parte dintre acei privilegiati care au primit o educatie sanatoasa si solida are sanse foarte mari sa fie fericitul posesor al unui Supraeu care ii zbiara tiranic in urechi la intervale regulate: "N-ai voie sa gresesti!"

Am crescut crezand ca a gresi e pacatul absolut, ca e de neimaginat s-o dai in bara si ca, in general, e foarte rusinos sa gresesti in asa hal incat... sa gresesti.

In copilarie greseala era ostracizata, la scoala motiv de rasete si chicoteli care se vor fi metamorfozat probabil mai tarziu in pacatoasa autodepreciere si teama; la liceu trezea tot soiul de reactii, apoteoza fiind:"Gresit! Esti prost, 3!" Pana la facultate, patit si spasit, inveti sa-ti asculti instinctul de conservare care-ti spune sa taci din gura, ca asa e mai sigur. Cel putin 16 ani de formare si educatie in care esti instruit temeinic sa stai la locul tau, ca altfel poti, Doamne-fereste!, sa strici ceva; sa nu te misti, pentru ca e mai sigur, sa taci, pentru ca...daca spui vreo prostie..?! 16 ani in care invatam sa ne indesam intr-un cub stramt si sa stam acolo, la adapost de demonica greseala.

Sunt de acord ca nu e o fericire sa gresesti: ajungi sa stai fata-n-fata cu neputinta ta, trebuie apoi sa inveti sa-ti suporti ranile narcisice, sa te impaci cu ele; greseala doare, te destabilizeaza, te da peste cap. Sunt si greseli care pot omori. Dar nu e oare preferabil sa iti acorzi libertatea sa gresesti si sa simti si sa cunosti, decat sa zaci incremenit in teama?

Am avut o adevarata revelatie cand unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus Miki Ginju dupa ce m-a angajat la Erudio a fost ca e posibil sa mai si gresesc, si ca nu e nici un capat de lume daca se intampla. Si cand mi-a mai spus si ca primul ei angajator, Adi Stanciu, a avut aceeasi atitudine, m-am gandit ca sunt intr-un loc foarte neobisnuit, cu oameni bizar de normali si de deschisi la minte. E ceva foarte linistitor si reconfortant sa stii ca ai si posibilitatea asta. Doar faptul ca stii ca exista si ca o accepti te elibereaza si te predispune mai putin greselii.

Ma feresc de oamenii care spun ca nu mint, nu fac compromisuri niciodata si nu gresesc. E semn ca am in fata fie perfectiunea intruchipata, deci ceva ne-uman, fie un plicticos subred pe dinauntru precum cladirile imbulinate din Bucuresti..

Nu fac apologia greselii si nici nu cred ca oamenii nu pot invata decat daca dau cu capul de toate pragurile de sus posibile, si ies din experienta asta initiatica cu inca un cucui si o lectie invatata. Sunt multe lucruri care se pot invata si pe cai mai putin dureroase. Totusi, altele nu "trec" decat asa: sa traiesti greseala, sa-ti treaca prin toti porii, apoi sa simti, sa-ti asumi si sa-ti analizezi rana narcisica si dezamagirea de dupa, si intr-un final, s-o accepti.

Mai sunt si greselile pe care le facem in perfecta cunostinta de cauza; cand gresim pentru ca am gresi daca nu ne-am da voie sa gresim, insa asta e o specie aparte. Mi se pare ca ne-am putea bucura cu totii mai mult de noi si de ceilalti daca ne-am dez-educa de teama paralizanta de greseala. Si daca ne-am educa sa ne permitem sa acceptam si posibilitatea, mai putin placuta, dar mai realista, ca nu suntem perfecti si ca se prea poate ca, din cand in cand, sa mai si gresim. Adica sa ne impacam cu umanul din noi. Roboteii si automatele nu dau gres niciodata. Calculeaza si evalueaza mereu riscurile si pericolele, apoi se tin cuminte de-o parte, ocolind cu succes si greseala, dar si viata.

Una peste alta, nu cred ca e un capat de lume sa gresesti, daca ai grija ce faci dupa. Odata cu greseala, iti e pusa in fata o oglinda. E drept, te arata intr-o lumina mai putin favorabila sau flatanta, dar te arata tie, cu toate ale tale. Nu militez pentru o frenezie a greselilor, mai degraba pentru un pic mai multa libertate acordata noua insine si celorlalti, sa putem sa fim cum suntem. Adica umani.