Revolutia femeilor libere: 20 de ani degeaba?

La 20 de ani de la Revolutie ni se pare ca avem un deja-vu: iesim din nou in strada pentru a protesta impotriva comunistilor (care comunisti? cei declarati sau cei camuflati in sistem?), ezitam atunci cand trebuie sa punem stampila pe buletinul de vot pentru ca avem doar doua optiuni si din pacate niciuna suficient de buna (inainte de '89 aveam doar una singura, dictata "de la centru"), tinem degetele incrucisate ca sa nu ramanem fara 10% din salariu si ne bucuram ca niste copii ca nici luna aceasta nu am ramas fara job.

Televiziunea Romana reia in fiecare an imagini de colectie cu procesul sotilor Ceausescu sau cu revoltele spontane din marile orase, sociologi si comentatori politici se ingramadesc sa ne explice ce si cum a fost (cand totul depinde din ce tabara faci parte si din ce unghi privesti) insa absolut nimeni nu poate sa ne dea un raspuns cert: cine a scos oamenii in strada? Ce asteptau, ce sperau cei care s-au aruncat de bunavoie sub rotile tancurilor?

Ceva s-a schimbat totusi : femeile nu mai poarta batic si salopeta si nu mai slavesc realizarile sistemului de sus, de pe tractoare, ci au propriile afaceri. Dar oare aceste schimbari nu s-ar fi putut realiza fara toata aceasta varsare de sange? Privind retrospectiv, a meritat scarificiul? Si cat la suta din ce ne-am dorit atunci s-a realizat in anii care au trecut?

Am stat de vorba cu doua femei de varste diferite, care la revolutie aveau sapte respectiv 26 de ani. Am vrut sa aflam de la ele cu ce ganduri si sentimente au trait acele zile de foc, ce au sperat sa se schimbe in timp si daca acum, la 20 de ani de la revolutie, sunt multumite de modul in care au evoluat lucrurile. Iata ce ne-au spus ele:

"Victimele de atunci nu-si cunosc nici acum calaii"

"La Revolutie aveam aproape 7 ani", povesteste Andreea care aduga: "O varsta prea mica pentru a intelege mare lucru, mai ales ca in Curtea de Arges, acolo unde locuiesc eu, evenimentele din decembrie 89 nu s-au desfasurat cu o asa de mare amploare cum avea sa se intampla in marile orase. Stiam de Ceausescu, era imposibil sa nu fi stiut, pentru ca toate cartile si ziarele era impanzite cu poze cu el si cu consoarta acestuia. Cei doi isi construisera un cult al personalitatii care trebuia slavit cu fiecare prilej. Despre acele zile imi aduc aminte de starea de tensiune pe care o vedeam la parintii si rudele mele, discutiile despre ceea ce s-a intamplat la Timisoara si mai apoi la Bucuresti", povesteste Andreea.

"Circulau tot felul de zvonuri, ca se planuieste dinamitarea Barajului Vidraru, ca teroristii au otravit apa si alte scenarii sumbre de care nu-mi mai amintesc cu exactitate. Ascultau cu urechile ciulite la radio date despre ceea ce se intampla in tara. Imi aduc aminte ca vestea fugii lui Ceausesc si apoi cea in care se spune despre prinderea lor a fost primita cu bucurie in familia mea", povesteste Andreea.

"Nu mai stiu care  au fost gandurile de atunci, insa stiu ca la mine la tara, unde am crescut, s-a vorbit mult despre "nenorocirile" care urmeaza sa se abata asupra poporului nostru din cauza faptului ca cei doi dictatori au fost executati in ziua de Craciun. Oamenii de acolo pastreaza o anume frica de Dumnezeu, care stiu ca atunci, desi eram foarte mica, a reusit sa ma inspaimante si pe mine.Toata lumea se bucura ca a scapat de cei doi, insa au dezaprobat felul in care s-a facut acest lucru.
 
Acum, la 20 de ani de atunci, privesc cu dezamagire timpul scurs fara ca victimele acelor zile sa-si fi aflat calaii. Regimul condus de Ion Iliescu nu a facut altceva decat sa acopere adevaratii vinovati. Au fost gratiati oameni care aveau in spate fapte grele infaptuite in acele zile, au fost ascunse dovezi ale implicarii unor personalitati importante in faptele de atunci. Intr-un cuvant, comunistii si securistii de pe vremea lui Ceausescu au ajuns la putere si conduc tara si in acest moment.
 
S-au deschis granitele insa valorile societatii capitaliste au patruns haotic, nefiltrate de specificul local, de valorile spirituale ale poporului roman. Am ajuns sa traim intr-o societate globalizata si globalizanta. Sa bajbaim in ceata, speriati ca nu vom vedea niciodata lumina de la captatul tunelului. Muncim uneori si 12 ore pe zi, ne luam mai multe job-uri, copiii ne cresc in fata calcultatoarelor si a televizoarelor si ne vad 1, 2 ore pe zi. Suntem stresati, speriati de ziua de maine, de credite si de criza...", este de parere Andreea.

"Generatiile urmatoare vor aduce adevarata schimbare"

"La Revolutie aveam 26 de ani", isi aminteste Irina. " Auzisem cu cateva zile inainte de miscarile din Timisoara si stiam ca urma sa se intample ceva decisiv. Oricum, de ceva vreme circulau zvonuri ca regimul este pe cale sa se prabuseasca, dar nimeni nu indraznea sa marturiseasca asta cu voce tare, de teama securistilor. Stiu ca in seara de 21 spre 22 eram acasa, la tara, la parinti, impreuna cu sotul meu. Pe 22 am urmarit cu sufletul la gura ce se intampla in Bucuresti si ma gandeam cat de norocoasa sunt ca ma aflu in siguranta, departe de haosul din capitala. Tin minte ca in ziua de 22 decembrie TVR-ul intrerupea constant programul din cauza ca se tragea asupra cladirii. Acestea erau momentele in care oamenii ieseau pe la porti si discutau. Era ciudat sa-i vezi pe toti stransi laolalta, speriati de ce urma sa se intample dar si transfigurati. Nu le venea sa creada ca in sfarsit sunt liberi sa vorbeasca, sa ameninte, sa huiduiasca si chiar sa injure regimul.

Cand m-am intors in oras, dupa sarbatorile de iarna, am vazut urme de gloante pe zidul cladirilor din centru. Se trasese si la noi, dar mai putin decat in alte orase. Nici acum nu stim cu certitudine ce s-a intamplat atunci, dar stiu sigur ca este mai bine. La Revolutie nu eram nici foarte in varsta, ca sa traiesc ulterior "nostalgiile post-decembriste" nici foarte tanara incat sa nu inteleg macar partial ce se intampla. Cred asadar ca punctul meu de vedere este unul obiectiv: trebuia sa scapam de acest regim, lucrurile au evoluat zic eu in bine in ultimii ani, numai ca foarte lent. Sper insa in adevarata schimbare pe care o vor aduce generatiile prezente si viitoare", crede Irina.

Tu ce crezi? 20 de ani au trecut...degeaba?