Profesii "atacate" de anorexie

Anorexia este o boala la moda mai ales printre adolescente care se raporteaza la un model de perfectiune greu de atins. Problema devine mai grava atunci cand curele de slabire drastice nu tin de alegerea fiecarei femei ci sunt impuse de natura meseriei pe care acestea o practica. Pentru a afla daca exista intr-adevar meserii predispuse la anorexie, am stat de vorba cu dr. Cristina Calarasanu, medic psiholog in cadrul Centrului de Psihologie, de Actiune si de Psihoterapie.

Anorexia este o boala a secolului al XXI-lea sau o intalnim sub alte forme si in trecut?

Poate ca accesul la informatie mult mai rapid si mediatizarea intensa - care sunt caracteristici ale secolului 21- ne determina sa consideram ca fiind actuale multe din bolile care ne inconjoara. In sine, ele ca si manifestare si frecventa, au existat de multa vreme. Este si cazul anorexiei care este o tulburare a schemei corporale destul de grava.

Este eminamente o boala a femeilor?

Desi exista o forma de anorexie denumita masculina, frecventa crescuta este in randul femeilor tinere, in special a adolescentelor (13-14 /25 ani). Adesea se considera ca este mai usor de identificat in randul femeilor pentru ca ele au idealuri si modele corporale pe care incearca sa le atinga si astfel se expun mai usor etichetarii ca fiind slabe sau foarte slabe pentru ca asa este la moda.

Putem vorbi despre organisme respectiv meserii predispuse la anorexie (fotomodel, balerina, gimnasta?)

Nu putem vorbi de meserii predispose la vreo boala, pentru ca nu ele sunt sursa bolii, ci putem vorbi de profesii pe care le numim context predispozant pentru anumite afectiuni. Astfel pentru a lasa loc manifestarii bolii respective am nevoie de un spatiu, un context, un regim de viata care sa" incurajeze" simptomele ei si sa para necesare, o cerinta din afara. De fapt singura cerinta si impunere este din interior. Este adevarat ca balerinele, gimnastele, fotomodelele respecta niste reguli stricte legate de corp, dar sa nu uitam ca alegerea lor nu este intamplatoare. Si asta nu inseamna ca toate sunt anorexice, anorexia este o extrema a acestei alegeri de a fi slaba.

Este o chestiune de alegere personala sau este ceva impus de lumea show-bizz-ului?

Asa cum vorbeam de un context predispozant, putem vorbi si de o structura predispozanta. Cele care ajung sa fie anorexice, sunt personae care au o structura vulnerabila, fragila, care ascunde o suferinta ce nu se poate exprima decat prin acest "chin" la care este supus corpul. Nu poate fi decat ceva personal, nici o impunere din exterior (moda, social, showbizz etc) nu are forta de a determina o manifestare patologica.

Cum se explica aceasta dorinta a femeilor de a fi extrem de slabe?

Dorinta este nevoia de a se cadra dupa un model perfect al femeii din revista. Insa, in fapt, aceasta dorinta atinge aspecte personale legate de imaginea de sine, de neincredere, de devalorizare. A-ti modifica corpul poate fi mai la indemana pentru ca pare mai usor sa modifici ceva palpabil decat ceva ce nu stii cum arata sau cum este, ceva dinauntrul tau, o stare, o traire. Insa anorexia este mai mult decat aceasta dorinta. Este o boala psihica si necesita ajutor de specialitate, este o manifestare patologica cu efecte severe care nu va trece de la sine.

Credeti ca se va ajunge mai devreme sau mai tarziu la o rasturnare de valori si de principii astfel incat femeile cu o constitutie medie sau chiar mai plinute sa se simta bine in pielea lor?

Nu valorile si principiile sociale sunt cele care fac oamenii sa se simta bine in pielea lor, ci mai ales cele personale. Asa cum spuneam, imaginea de sine depinde de mult factori care pot determina nemultumiri, dezamagire, suferinta. Si apoi, trebuie sa ne uitam un pic si in urma, in istoria familiala a fiecaruia, pentru ca prima investitie a copilului este facuta de familie. Este primul model care ofera siguranta, iubire, incredere, multumire, adica ii ofera copilului capacitatea de a se putea valorize apoi el insusi.

Cum se manifesta boala in cele mai severe cazuri?

Cele mai raspandite simptome sunt legate de o reducere drastica a consumului alimentar, care semnifica o scadere brusca in greutate si declanseaza o serie de alte afectiuni (ameteala, apatie, oboseala, lesin etc), amenoreea (intruperea ciclului menstrual), hiperactivitatea (implicarea in multe activitati si crearea unui ritm rapid de zi cu zi pentru a intari aceasta nevoie de consum, de epuizare), perceptia distorsionata a schemei corporale (imaginea unui corp gras, din ce in ce mai gras). Aceste simptome conduc la o rupere de realitate, la o retragere intr-o lume proprie si pun in pericol viata persoanei. Se poate ajunge pana in situatia in care persoana va consuma doar cantitati infime de hrana, la distante mari.

Cunoasteti cazuri de femei care s-au imbolnavit grav si care au fost la un pas de moarte? Ati avut ocazia sa consiliati astfel de femei? Ce sfaturi le-ati dat?

Nu pot raspunde acestei intrebari din motive de cod etic. Dar le pot spune cititoarelor ca aceasta afectiune grava pune in pericol viata persoanei, care va avea nevoie de un tratament plurivalent: medical, psihitritic, psihoterapeutic si nutritional. Numai lucrul complementar al acestor forme de interventie poate conduce la o ameliorare.De asemenea, vreau sa mai adaug ca anorexia are adesea o cauza psihologica si ca suferinta - in special la adolescente- nu este doar un simptom individual ci adesea o suferinta a intregii familii, ca o portavoce. In aceste cazuri este necesara o terapie de familie pentru a intelege aceasta boala in contextul in care ea a aparut.

Odata cazuta in capcana anorexiei exista drum de intoarcere? Cum putem evita capcanele enorexiei?

Asa cum scriam mai sus nu poate trece de la sine, este nevoie de ajutor de specialitate precum si de suportul familiei.Nu putem evita capacanele a ceva ce nu ne este constient. Nimeni nu doreste sa devina anorexic si nimeni nu alege sa sufere in mod intentionat. Este o manifestare a unei suferinte care nu gaseste alta cale. Totusi parintii pot observa daca apar schimbari in comportamentul fiicelor care sa ii ingrijoreze si pot discuta despre ele, pentru a interveni intr-o etapa de debut.

Ce simte si ce gandeste o femeie anorexica atunci cand se priveste in oglinda? Credeti ca se simte bine in pielea sa, ca este mandra de felul in care arata?

Perceptia distorsionata despre care vorbeam anterior o face pe o femeie sa se vada grasa, sa i se para dezgustator cum arata si sa-si doreasca sa slabeasca din ce in ce mai mult pentru a scapa de imaginea asta.

Anorexia, "boala sufletului"

Pe Daria am cunoscut-o prin intermediul unei prietene comune care stia ca lucrez la un material despre anorexie. Este o femeie cu o constitutie normala, potrivita varstei sale. Cu toate acestea , in tinerete a suferit de o forma usoara de anorexie, cand, timp de mai bine de doua saptamani, s-a incapatanat sa nu manance aproape nimic. De un an si jumatate este mamica unei fetite sanatoase, pe care si-a jurat ca o va proteja de capcanele falselor idealuri impuse de societate. Iata povestea ei:

"Cand eram in clasa a XII-a incepusem sa iau serios in greutate: am insistat sa nu dau bac-ul la sport, in schimb am inceput sa ma pregatesc la celelalte materii. Eram stresata si invatam pana noaptea tarziu, apoi mi se facea foame si mancam, fara sa tin cont de ora. Cred ca ajunsesem sa am cu vreo 8-9 kilograme mai mult decat acum, cand am 27 de ani. In fine, am intrat la facultate si a inceput cosmarul: imi dadeam seama ca din cauza fizicului meu nu reuseam sa am nicio relatie stabila, plus ca intr-o zi am auzit doi baieti pe strada, exact in spatele meu, care isi dadeau cu parerea - chipurile in soapta- cate kilograme am eu: unul zicea ca as avea 62-63, iar celalalt comenta ca am fundul prea mare si ca as bate spre 70. M-am simtit super aiurea si mi-am jurat sa slabesc si sa arat la fel de bine ca majoritatea fetelor din campus.

La inceput mi-a fost extrem de greu, pentru ca eram obisnuita sa mananc chiar si dupa ora 20:00, iar daca mancam mai devreme o salata sau ceva usor mi se facea o foame cumplita si as fi fost in stare sa mananc orice imi iesea in cale, indiferent de ora. Apoi am inceput sa mananc dimineata - contrat obiceiurilor mele - si am vazut ca daca intre masa de pranz si cea de seara mananc ceva usor, gen pufuleti sau un iaurt - nu-mi mai este chiar asa de foame. Apoi m-am inscris la aerobic, insa am nimerit cu cei de la avansati si nu rezistam nici macar o ora, asa ca am inceput sa alerg singura prin parc: la inceput putin apoi din ce in ce mai mult. Dupa cateva luni eram destul de ok, asa ca am inceput sa capat mai multa incredere in mine, mai ales cand ieseam in cluburi si puteam sa port tinute mai sexy. Am facut cunostinta cu un baiat si am inceput sa iesim impreuna. Cred ca am fost impreuna vreo doua luni. Eu incepusem sa tin mult la el si tocmai se apropia ziua lui, asa ca i-am cumparat un cadou pe care intentionam sa i-l dau cand ieseam in oras. Numai ca exact cu doua zile inainte m-a invitat el in oras pe motiv ca are sa-mi spuna ceva important. Banuiam ca ceva nu este in regula - de cateva zile nu mai daduse niciun semn de viata - insa m-a durut mult cand mi-a spus ca el nu poate sa tina la altcineva atata timp cat se gandeste la fosta prietena.

Am fost distrusa, vreo doua zile nu am mai iesit din camera si cred ca nici nu am mai mancat. L-am vazut dupa vreo cateva zile in campus cu o tipa slaba snur si din acel moment am ramas cu ideea fixa ca fizicul meu fusese de vina. Mi-am jurat ca voi slabi si mai mult, cu orice pret. Am inceput sa mananc tot mai putin - oricum eram deprimata si nu mai aveam pofta de mancare, iar ce mancam vomitam. Nu le-am spus colegelor de camera despre asta, insa dupa o saptamana nu numai ca slabisem infiorator, insa abia puteam sa ma mai tin pe picioare. Cu toate acestea traiam o stare oarecum asemanatoare cu euforia- din cauza lipsei de mancare si a noptilor nedormite simteam ca plutesc si parca nici amintirea nu mai era chiar asa de dureroasa. Eram totusi constienta ca nu fac bine si ca risc sa ma imbolnavesc, asa ca mancam mai mult in sila insa orice aliment pe care il bagam in gura parca nu avea gust. Cred ca timp de doua saptamani sau chiar mai bine am trait doar cu apa, supa si cu cate un iaurt. Pentru ca slabisem brusc, ochii mi de infundasera in orbite, fata devenise osoasa iar carnea aproape ca-mi atrarna pe maini si pe picioare. Nu mai fusesem de mai bine de o luna acasa asa ca parintii nu banuiau ce mi se intampla, in schimb colegele de camera au fost cele care au luat atitudine si am insistat sa fac programare la cabinetul psihologic din campus. Asa am aflat de cauzele si consecintele anorexiei - desi nu ajunsesem inca la o faza avansata. Am aflat ca este o boala "la moda" printre femei, care poate avea consecinte grave. Dupa mai multe sedinte - timp in care am avut ocazia sa spun tot ce am pe suflet si sa primesc consiliere - am ajuns la concluzia ca nu are niciun sens sa-mi fac rau mie insami. Mi-a trebuit mai bine de doua luni ca sa ma pun cat de cat pe picioare si mi-am jurat sa nu mai repet niciodata prostia asta".

Foto:ninysvet.blog.cz