Problema cuplului fara copii

Profesional am intalnit de mai multe ori situatia in care doi oameni care formau o casnicie mai mult sau mai putin fericita au ajuns sa nu poata avea urmasi. Scopul psihoterapiei nu era acesta. Pe masura ce lucrurile au continuat, am observat ca se ajungea in situatia de a depasi aceasta problema. Cred ca la momentul actual se poate vorbi despre o cerere explicita in acest sens care are o logica inerenta – un tratament va avea succes si atunci cand exista o importanta coordonata psihologica.

Aceasta situatie am remarcat-o atat in situatiile de psihoterapie de cuplu in care participau ambii soti cat si in situatia de psihoterapie individuala de factura analitica solicitata de femeie. Imaginea inconstienta era una de refuz a maternitatii vazuta ca pericol pentru reusita sa. Dorinta de sarcina intra in opozitie cu acest refuz. Relatia cu propria mama, cu propria copilarie era una de suferinta. Psihoterapia aduce in prim plan aceste conflicte si permite ca ele sa fie depasite.

Tratamentul medical pentru fertilizare devine un sprijin si nu un refuz. Cand aceste conflicte sunt negate, omise, refulate tratamentul medical devine o scena de manifestare a conflictului. Adica dorinta de a avea copil este dominanta, constienta, pacienta se lupta pentru a respecta indicatiile medicului si alterneaza momentele de speranta cu cele de dezamagire. Uneori renunta si reia lupta. De multe ori isi simte si sotul impotriva sa. Momentele in care se autoinvinovateste alterneaza cu cele in care sunt altii vinovati – medicul, sotul, sistemul medical, etc. Pacienta refuza sub orice motiv ca, poate, este posibil, ca in istoria sa sa aiba o perceptie negativa asupra maternitatii. Ca atunci cand a inceput sa isi imagineze cum este sa fie mama, au fost si momente in care acest lucru aparea ca infricosator, ca fiind ceva de evitat iar a avea copil sa presupune ca fiind chinul mamei proprii care pare sa fii fost mai fericita fara.

Acest lucru nu inseamna ca pacienta nu vrea sa fie mama ci ca are si motive pentru care nu vrea sa fie. Ele nu anuleaza dorinta, priceperea unei mame ci constituie stari umane de inteles care, atunci cand devin de neinteles devin inamici ai scopului.

In momentul de fata, psihoterapia analitica de cuplu mi se pare ca este un bun raspuns la problema infertilitatii in contextul in care investitii majore de timp, energie si costuri financiare ridicate sunt alocate acestui scop. Evolutia tratamentului medical aduce in prim plan problema inconstienta a maternitatii. Pentru ca este foarte dificil de separat un plan psihic de unul fizic, ele sunt impreuna si constituie doua cai de atingere a obiectivului. Multe esecuri ale tratamentului isi gasesc cauze in psihologia relatiei de cuplu, a legaturii de cuplu si in modul de relationare.

Accentul pus in ultimul timp pe acest tip de cerere, faptul ca am cunoscut mai multe cupluri cu aceasta problema, faptul ca am vazut ca ea poate sa fie rezolvata ma face sa afirm ca exista copiii care s-au nascut pentru ca mama lor sau parintii lor au urmat un tratament psihoterapeutic. Am putut sa vada motivele pentru care i-au dorit atat de mult si pentru care au luptat precum si ceea ce s-a opus venirii lor pe lume. Iar principalul beneficiu este in modul in care vor fi crescuti, pentru ca o alta problema este data de modul in care este receptat un copil aparut dupa o asemenea investitie, dar despre acest subiect altadata.