Un taximetrist din New York a împărtăşit cu prietenii săi de pe Facebook o experienţă care i-a schimbat perspectiva asupra lucrurilor. Postarea sa suna aşa:
"Am ajuns la adresă şi am claxonat. După ce am aşteptat câteva momente, am claxonat din nou. Având în vedere că era ultima cursă pe ziua respectivă, m-am gândit să plec pur şi simplu, însă apoi am parcat maşina şi m-am dus în faţa uşii. Am bătut de câteva ori şi am auzit o voce de bătrânică spunând "Imediat". Puteam auzi cum târăşte un bagaj pe podea.
După o vreme, uşa s-a deschis. O femeie în vârsta de aproximativ 90 de ani a apărut în pragul uşii. Purta o rochie cu imprimeuri colorate şi o pălărie elegantă, cu voaletă, pe cap. Părea o actriţă dintr-un film al anilor 1940.
Avea alături o valiză. Interiorul casei arăta ca şi cum ar fi fost o casă nelocuită de ani buni. Toată mobila era acoperită cu hârtii. Nu erau ceasuri pe pereţi şi nici ustensile pe rafturile de la bucătărie. Într-un colţ am putut zări o cutie de carton plină cu poze şi pahare de cristal.
"Îmi duci, te rog, bagajul la maşină?" m-a întrebat. I-am dus bagajul la maşină şi apoi m-am întors să o ajut. M-a prins de braţ şi am mers împreună la maşină. Îmi mulţumea încontinuu pentru amabilitate. I-am explicat că nu e cazul să îmi mulţumească, pur şi simplu încerc să îmi tratez pasagerii ca pe propria mamă.
După ce ne-am urcat în taxi, mi-a dat o adresă, însă m-a rugat să o luăm prin centru. I-am spus imediat că nu este cea mai scurtă rută, însă mi-a spus cu tristeţe: "Nu mă grăbesc, ma duc la azil." Am privit-o în oglindă şi am văzut o strălucire aparte în ochii ei în timp ce îmi mărturisea: "Nu am rude. Doctorul mi-a spus că nu mai am mult de trăit."
Am întrebat-o ce traseu preferă. Următoarele două ore le-a petrecut plimbându-ne prin oraş. Mi-a arătat clădirea în care a lucrat pe post de liftier o viaţă întreagă. Am mers în cartierul în care ea şi soţul ei au stat imediat după căsătorie. Mi-a arătat clădirea în care obişnuia să meargă la baluri în tinereţe.
Uneori, mă ruga să încetinesc în faţa anumitor clădiri pentru a le admira preţ de câteva secunde.
Odată ce soarele a început să coboare pe cer, mi-a spus: "Sunt obosită. Să mergem la destinaţie". Am condus în linişte şi am ajuns în faţa unei clădiri mici. Doi angajaţi au venit în grabă să o ia. Păreau că o aşteaptă de ceva vreme.
M-a întrebat cât îmi datorează. I-am spus că nimic. A răspuns: "Trăieşti din asta", I-am explicat că există şi alţi clienţi. Fără să stau prea mult pe gânduri, am îmbrăţişat-o. Mi-a spus impresionată: "I-ai oferit unei bătrâne un moment de fericire. Mulţumesc".
Am strâns-o puternic de mână şi am condus-o. Uşa azilului s-a închis. Era sunetul încheierii unei vieţi.
Nu am mai fost în stare să lucrez. Am condus cu gândurile departe. Nu am putut vorbi toată ziua. Ce se întâmpla dacă bătrâna nimerea un şofer nervos? Dar dacă aş fi plecat din faţa case în timp ce o aşteptam claxonând?
Am realizat că nu am făcut în viaţa mea ceva mai important. Avem senzaţia că vieţile noastre să rezumă la momentele importante pe care le trăim. Nu este aşa, vieţile noastre se rezumă la astfel de momente neprevăzute.
Dovedit ştiinţific: Intuiţia EXISTĂ!
Metoda BORCANULUI îţi asigură toţi BANII de care ai nevoie
