Privirea, desi mi-e acoperita de pleoape inverzite de-atata asteptare, mi-e tot in sus. Asa m-au mintit toti. Mi-au spus ca numai de sus vine Fericirea. I-am crezut, cu inima. Pana la urma, bine-am facut.
Desi n-am spus nimanui niciodata, aveam si eu cateva batiste de inimi, murdarite de mirosuri, ba de piper alb, ba de santal sau citrice arse de soare, ba de arome de tutun interzis ori rujurile prea rosii ale "inselatelor" cu mine. Uneori aveau si cate o pata de vin rosu, sec(atuit) de dorul unui viitor dorit in rugaciuni.
Am stiut ce-s asteptarile, regasirile, mangaierile dorite - nu cerute, in comparatie cu altele. Am stiu ce-s noptile sculptate-n discutii interminabile, destepte, picante, doar ca diminetile sa fie fierbinti in dragoste si atat. Am stiut sa vreau, sa incerc, sa pot, sa fac. Am stiut sa trec, sa-nvat, sa (nu) uit si sa iert. Am stiut sa traiesc.
Imi place, insa, cand dupa un altul, apare altul. Alt pat, alte cearsafuri noi, perfect calcate-n aburi de dorinte, alte camere de inimi aerisite, alte ferestre sterse in atentia luminii! Cred ca asta e cel mai important lucru invatat pana acum de la viata. Comparabilitatea meseriilor (de inimi), de altfel ca si cea a femeilor sau a barbatilor, ar trebui interzisa.
Pana la urma meseria cea mai subclasata pentru toti, e meseria fiecaruia in parte intr-un moment al vietii: a femeie de serviciu (a inimii). De-ar stii oamenii ca fiecare din noi suntem femeie de serviciu la fiecare om intrat in viata, poate am spala si matura gandului mai bine, poate am schimba si apa - ca spalatul sa fie impecabil, poate am pune in loc de detergent, stropi de gand bun si ceva iubire, neconditionata de tumult de secol insensibil.
Vinovati sunt altii, de la ei am invatat acest rost de viata. Si le voi multumi inzecit, daruindu-ma altuia, asa cum si-ar fi dorit ei. Pentru ca-n OM nimic nu e mai scump si ieftin in acelasi timp de dat si luat, precum IUBIREA si IERTAREA.
Inima(-mi) miroase-a toamna
