Si dupa ani, ei ii se pare ca testul fericirii trecut cu brio (acum un an), s-a eliberat de scalele potrivite ei si nu mai seamana a test. De fericire nu mai vorbim. Poate doar de o enigma de hazard.
Art Nouveau impinsa de psihologiile ei, catre marsul noutatii, deschide preludiu ce avea sa devina, fireste, un preludiu fara substanta. Prin creierul, corpul si consensul ei, curgea o noua formula artistica viabila... Liniile ei curbe, ondulate, curgand firesc, pline de ritmuri sincopate, confera un dinamism aparte, fin si delicat. Poate prea delicat pentru el, Goticul. Ce e vesnic in cautarea unui echlibru inca deloc palpabil.
Goticul, flamboaiant din fire, scaldat in basoreliefuri atinse de idei (pre)concepute, se incurca in abundenta detaliilor, confuzeaza, cautand salvarea.
El are ferestre putine, inguste. Ea e unica, distinctiva si (poate prea) categorica. El e greoi, masiv si intunecat. Ea insa, imbratiseaza naturaletea ultimei revederi, vazand finisajul ca pe ceva… doar al ei. Tot degeaba. Erau atat de diametral opusi…
In incapatanarea ei de artista, a vrut sa ii arate ca liniile grosolane, pot deveni fine si pline de sens, ca imuabilul poate fi modelat dupa cum ii bate si lui inima, nu numai ei, ca diminetile, plimbarile si intalnirile cu cerul spart al diminetii in doua-unul e lumina, altul e lumina stearsa-ar avea alta insemnatate atunci cand se unesc si isi formeaza diada stilizata. El de nepatruns.
Goticului insa, ii place jocul dulce al creionarii sentimentelor ei pe foi mari, de un alb impecabil si o suprafata perfect plana. Ei ii place sa deseneze numai cu un rosu vertebral, el se afunda in griuri tremurande. Art Nouveau e ceva mai puternica si el nu se sfieste sa ii recunoasca talentul atat de vizibil. Nu o catalogheaza, insa vrea pentru ea protectie. Si nu mai vrea orgolii ranite. El e prea afundat in sustinereai propriei ogive si nu vrea sa auda decat de forme orientale. Si totusi ea ii deseneaza atat de frumos... El vede frumosul asta in alt fel, stins in culori putrede, de parca ar fi atins de toamna.
A, nu v-am zis ca afara cerul se juca leapsa cu pomii ce isi plangeau fruzele pierdute? Ei bine, da. Afara e o toamna de un superb dichis si de o complexitate aparte. Cam cum isi au si ei doi sufletele. Dar puse pe alte culmi ale artei. Pe alte piedestaluri prafuite.
Si totusi ea vrea sa-i fie arcul boutant de care el are atata nevoie. Si vrea cu tarie. Si ii arata. Nu o lasa insa sa-l atinga. Dar deloc. E atat de intunecat in ganduri. Ea totusi nu renunta. Va amintiti de puterea ei ce o aminteam mai sus.
Dar zilele de toamna erau mangaiate de soare ploios. Deloc jucaus. Ea totusi isi pastra un zambet uitat pe chipul ei perfect. Goticul isi construia insa turnul sau, turn ce (din pacate) pare sa nu mai aiba finalitatea dorita...
Ea ia de mana dulcea uitare, isi inchide resemnarea in fatadele ei atat de admirabile, (re)devine aceeasi deschizatoare de nou, frumos, curat, liber, deschis, limpede si pur concept.
Si inca spera ca IUBIREA nu e atat de arhitecturala precum ar vrea sa para...
Cu acelasi vesnic suflet, pentru Art Nouveau,
ii doresc sa caute si sa ia din cer, ceea ce nu mai gaseste printre stele...
Femeia THE ONE, de la A la Z(eita)
Despre DRAGOSTE (ca lux desuet) si INSELAT (ca trend ) ...
