As pleca in invitatia la dialog adresata de Lili, cu urmatoarea remarca: ”Ceea ce simti inauntrul sufletului nu se poate descrie”, pentru ca este o propozitie cu care multa lume se poate identifica. Ce inseamna a descrie? A pune in cuvinte, a da o forma in cuvinte, a lua cunostiinta de ceea ce este in tine. Intr-o varianta simplista putem considera cam asa – ceea ce este in tine este inconstient, acest inconstient poate sa para departe de tine. Cuvantul are rol organizator, punerea in cuvinte transforma necunoscutul in cunoscut. Psihoterapia, psihanaliza, psihodrama au scopul de a da o forma, prin cuvant necunoscutului, indescriptibilului aparent reprezentat de inconstient.
”...dar lasa urme atat de adanci” – Este o perspectiva a ratiunii, ceea ce se vede sunt urmele pe care le simti si cu care traiesti. In fapt aceasta suferinta, aceste urme adanci exista deja si sunt mereu actualizate. Suferinta exista deja, iar jocul vietii pentru cei mai multi oameni consta in amenajari ale suferintei cu scopul de a nu o vedea. Pe de alta parte, orice amenajare este insuficienta pentru ca suferinta va izbucni sub diferite forme, in diferite contexte din viata. Va izbucni inseamna aici ceva ce exista deja si este perceput ca fiind. Dar aceste ”urme adanci” pot sa capete forma. In aceste urme nu exista numai suferinta pentru ca odata cu starea de suferinta este ascunsa si capacitatea de a te bucura.
Sa exemplificam banal – o relatie cu un prieten se refera nu numai la momentul separarii care a produs suferinta ci si la momentele placute petrecute impreuna. Dar atunci cand luptam cu suferinta si incercam sa o ascundem, momentele placute sunt reprimate si ele pentru ca asocierea lor va fi inerenta – daca iti amintesti ceva placut, atunci iti vei aminti si suferinta parcursa. Modalitatea de abordare pare simpla – capacitatea de a te bucura si de a suferi este una importanta pentru fiecare om, este capacitatea de a simti si de fi in relatie cu alti oameni.
Singuratatea este simptomul a ceea ce se petrece insa singuratatea nu este o cauza ci o consecinta. Este partea vizibila, este partea care se poate percepe. „Nu sunt in stare sa ma mai lupt cu viata”. Viata poate insemna diverse lucruri aici iar in lipsa asocierilor autoarei prefer sa nu ma pronunt. Dar orice ar insemna „viata”, verbul pare important: „a lupta cu...”. Desigur, fiecare dintre voi a fost la un moment dat intr-o lupta. O lupta este cu cineva care se opune, un inamic, cineva care e impotriva a ceva. O lupta se desfasoara cu ceva concret, poti castiga sau pierde, aceasta este alta problema. Aici inamicul pare necunoscut, pare difuz, ca un luptator care incearca sa invinga ceva invizibil care poate sa fie oriunde. Cred ca este foarte important sa cunosti acest inamic cu care te lupti. Cred ca vei avea surpriza sa constati ca acest „inamic” este unul interior.
In cadrul unei psihoterapii constati de multe ori ca ceea ce pare ca fiind pur real, exterior, apartinand mediului este in mare masura o creatie a ta, consecinta unor trairi mai vechi sau mai noi. Daca lupta este efectiv cu ceva din realitate, atunci acesta nu constituie obiectul psihoterapiei ci este in primul rand o modalitate de adaptare.
„Ma enerveaza si faptul ca exist”. Enervarea este o stare superficiala, se intampla ca oamenii sa se mai enerveze iar pentru a se putea enerva au nevoie de o baza. Aceasta baza poate sa fie constituita din suferinta profunda, din sentimentul de neputinta, pierdere, etc. Nu stiu exact ce se potriveste aici, dar ceea ce stiu este ca, daca dai enervarea la o parte, ceea ce ramane este ceva caracteristic personalitatii tale.
Numai dand o forma suferintei aceasta poate sa reprezinte un obiect de lucru, un ceva care poate sa fie modelat. Aceasta nu inseamna ca nu mai suferi, ci inseamna sa ai capacitatea de a te bucura de ceea ce se intampla in viata ta, de succesele tale si sa te intristezi de esecurile tale.
Cat de multa prietenie exista intr-o relatie?
Private-Eye. Te inseala?
