Mda. Nu mai are chef sa scrie nici o compunere. Sigur n-o sa-i placa si n-o sa priceapa nimic.
Baietelul priveste visator prin perdeaua pufoasa din fata geamului. Turturii mititei agatati deasupra geamului se chinuie ca liliecii sa vada jucariile din camera. Nu au cum sa ajunga cu privirea mai departe de sinele de tren pe care se joaca niste ursuleti albastri. Trenuletul e dus de aseara la reparat in atelierul de lucru al lui tati. Afara zapada sta nemiscata, doarme asa aiurea, nimeni nu are chef sa se joace cu ea. Cum sa iesi pe gerul asta din casa? Incerca Matei sa se dezvinovateasca.
Privirea ii ramase agatata de florile de gheata de pe fereastra. Ia te uita! Nu sunt doar flori de gheata aici. Hopa! Un calut. Un calut?! Cu ochii umezi de frig, calutul se ascunsese printre florile de gheata sa se incalzesca. Tremura de la copite pana la coama pleostita. Urechile mici pareau ca striga dupa ajutor, ii inghetasera pana si dintii. Se ratacise tocmai pe fereastra lui Matei. Hei, calut! Ce-i cu tine aici? Unde este mamica ta? Taticul tau? Tu n-ai fratiori, verisori, vecini? Calutul dardaia zgribulit in spatele unei flori uriase. M-am ratacit, brrrr..Pai asta vad si eu. Inseamna ca nu ai fost cuminte. Probabil, raspunse calutul, privind vinovat in jos, in iarba de gheata. Of! Ce ne facem? Nu stiu, raspunse abia soptit calutul.
Matei privea fereastra nestiind cum ar fi putut sa-l ajute pe calut. Calutul astepta ideile lui Matei. Era mai mic, asa ca se lasa increzator in grija baietelului. Acum, pentru prima data, Matei il intelegea pe taticul lui. Asa statea si el, privind spre fereastra, cand il intreba mamica ceva mai dificil. Inseamna ca de la fereastra vin solutiile. Doar ca acum tocmai de aici venise problema lui. Cum sa-si mai faca si tema la matematica? Avea de rezolvat cea mai grea problema din viata lui.
"Hei, Matei! Vino repede! Hai! "
Of.. Ce-o mai fi de data asta? Are si mama asa un obicei.. De cate ori vede ceva ce ii place, isi inchipuie ca m-ar interesa si pe mine. Si pentru ca stia ca nu are nici o scapare, se duse sa vada ce mai descoperise de data asta mamica lui.
Cocotati pe canapeaua uriasa din sufragerie, parintii, intr-o agitatie de nedescris, priveau la televizor. Ei, dar ce e asta? Ecranul televizorului abia de mai putea sa faca fata alergarii nebunesti a unei multimi de cai negri si rosii.
"Matei, uite caii!"
Desi in prima clipa as fi vrut sa-i intorc spatele ca iar m-a chemat sa vad vrute si nevrute, totusi am ramas intepenit. Calutul alb de pe fereastra putea sa mai astepte cateva clipe. De multe ori am auzit-o pe bunica spunand ca nimic nu e intamplator. Chiar asa, ce cautau cai si la televizor si pe fereastra? In acelasi timp.. Hmm..Caii alergau nebuneste iar parintii mei tipau ca niste copii de la gradi in asteptarea desertului. Fiecare vroia sa castige un alt cal. Dar, vezi, intrecerea asta ma prinse si pe mine destul de repede in mrejele ei.
Mai intai am inceput sa caut daca nu cumva participa si un cal alb. Spre marea mea bucurie, am zarit unul. Era cam pe la mijloc si nu parea sa aiba sorti de izbanda. Nu era printre preferatii parintilor mei care ii urmareau doar pe cei din fruntea plutonului. Cum pe masuta am zarit fursecuri cu ciocolata, m-am asezat pe fotoliu, curios sa vad ce va face calul alb. Mama mai avea putin si sarea direct la vecinul de deasupra noastra, un batranel cu parul alb care-mi da tic-tac portocaliu de cate ori ne intalnim in fata blocului. Tipa de bucurie de cate ori calul ei preferat il intrecea pe cel preferat al tatalui meu. Asa se bucura si tata. Doar ca el se bucura scotand cate un "Yes!" de cate ori se intampla invers.
Nimanui nu ii pasa de calul meu alb.Ceva surprinzator se intampla spre finalul cursei. Calul din fruntea celorlalti privi inspre noi. Tipetele ii atrasesera pesemne atentia. Sau poate ca se simtea deja castigator si vroia sa guste mai devreme victoria. Nu stiu ce o fi fost in capul lui dar asa ceva nu se mai intamplase niciodata. Caii isi vad mereu de treaba lor, nu privesc nici in stanga nici in dreapta cand au ceva de facut. Caii din spate se lovira de el si un balamuc de nedescris ii amuti pana si pe parintii mei. Calul alb nu pati nimic, el isi vedea de alergatul lui si parca nici nu ar fi observat ce se intamplase. In cateva clipe ajunsese sa ii intreaca pe toti si ce surpriza, sa castige.
Parintii mei discutau aprins, comentatorul de la televizor intreba in stanga si in dreapta tot felul de experti despre cele intamplate. Nimeni nu gasea vreun raspuns.Victoria calului alb trecu neobservata. Poate ca doar eu il priveam asa de curios. Nu puteam sa-mi iau ochii de la el. Nu-i pasa deloc de victorie, isi tragea tacut sufletul.
Am fugit in camera mea sa-i spun si calutului alb din fereastra cele intamplate dar nu l-am mai vazut. Probabil ca il gasise mama lui. M-am asezat la masuta mea si am inceput sa scriu o compunere. Nu conteaza daca Doamna imi va da iar nota sapte. Asa cum menirea cailor e sa alerge, menirea mea este sa scriu. Chiar daca doar teme deocamdata.
Matei asternea cu bucurie randurile pe hartie, asa cum zapada se asternea pe strada din fata blocului.
Foto: Vilia Lupu
Mucenicii
Gheena
