Contopirea visului cu realitatea ( realitatea fiind tot un vis, insa unul cucerit ) ne izbeste uneori cu impresia regretului, cu imaginea non-colora a neputintei. Ne contopim in primul rand mana cu tampla. Mana reprezinta textura dur-calduta a realitatii, in timp ce tampla e locul de unde ne-a luat trenul spre statia faptelor deja consumate. Ambele descriu grija si teama, teama si regretul.
Urmeaza risipirea visului si petrecerea "weekend-ului meditativ"- perioada de gratie pana la suspendarea realitatii si innecul in seri ce se vor umple de amintiri. Amintiri care ne fac sa visam frumos. De aici deduc ca nimic nu se pierde, totul se transforma. Oamenii devin sentimente, faptele devin amintiri, visele devin realitate, realitatea se transforma in vis, sentimentele isi gasesc oamenii si amintirile te indeamna la fapte...
Uneori ma bucur ca un copil cand un strop de ploaie imi trezeste nasul plin de nuantele orasului, alteori ma incrunt cand nu am timp, loc sau rand chiar daca si atunci exista acel strop ghidus de ploaie pe nasul meu... Nu ma inteleg si imi detest complexitatea inutila. Pot fi usor fascinata, greu abandonata sau invers. Pot fi in mii de feluri si asta e singurul lucru de care sunt sigura.Am inceput sa ma studiez cu mult timp in urma, dar acum realizez ca nu "m-am" studiat ci am studiat reactia celor din jur la diverse colaje si situatii pe care le introduceam mimand naivitatea si neputinta. Asta m-a asigurat ca nici ei nu se cunosc si ii pot influenta profitand de asta si de "felurile" mele de a fi. Ma recunosc in copilul meu, ma refugiez in copilul eu si traiesc cu lumea ca femeia care nu voi fi niciodata. Nu caut detalii. Nu calendarul crestin-ortodox ma anunta cand copilul meu va reusi in viata, ziua cand ma voi indragosti sau orele dinaintea mortii. Traim viata fara detalii. Asta e diferenta intre viata si moarte, pasiune si ura, dor si plictiseala, curat si patat,apus si rasarit, eu si tu: aparitia detaliilor. Inutile, in cele din urma. Murim viata netraita.Iar azi nu eram incruntata cand acazut acel strop de ploaie - un alt detaliu inutil. Muzica e ca declaratiile de dragoste spuse mai multor femei. Imi place sa ascult. Muzica, pasi, vant, liniste, furtuna, stiri, minciuni si...oameni. Ma regasesc in toata lumea dar nu pot sa ma contopesc cu ea. Difer ca inaltime, privire, gand, gest, vis, utilitate si inutilitate, difer ca spusa sau facuta, difer ca sa aprofundez existenta diferentelor dintre oamenii pe care ii ascult si omul pe care il ascund. Difer ca sa dau sens "detaliului inutil". Ascult. Nu e util sa asculti. Nici inutilul nu e ascultat. Ma risipesc in imensitatea de a fi singura. Totul poate fi nimic, la fel cum nimic ar fi totul. Singuratatea ma bucura la fel cum luminile oraselor mari impun ratacirea sau socializarea. De fapt, nu sunt singura, sunt cu mine. Doar eu sunt prietenul meu cel mai bun, mama ce imi face poftele, tatal care imi poarta grija, dusmanul ce mai de temut, amantul cel mai bun, profesorul cel mai exigent, copilul cel mai alintat, colegul cel curios, femeia timida, etc. Eu exist prin mine, eu fiind mai multi. Asa ca, voi numi si singuratatea un termen inutil. De fapt, singuratatea e viata cu sinele. Eu cu mine, nu eu cu nimeni. Dezamagirea e in mare parte lipsa asemanarii dintre dorintele noastre certe si detaliile inutile ale actiunilor unor persoane din jur. Un fel de lipsa de incredere mascata de incredere, un alt fel de lipsa de comunicare cosmetizata de "vorbesc mult, spun putine". Nimic nu e intamplator, totul e intamplator! Nu poti trai viata premeditata, ar seamana cu sinuciderea. Dezamagirea mea de azi imi da certitudinea ca inca nu m-am sinucis! Oare exista intr-adevar timp? Existam noi, intr-adevar? Nu mai inteleg ce inseamna “viata”. Am ajuns sa cred ca viata e doar un ciclu: nastere, casatorie, copii, slutenie,moarte.”Americanismele”- iubire, speranta, reusita, etc – nu sunt decat niste termeni, insa neexistenti ca spirit/efect/forma in realitate.Le putem compara cu pusul zaharului in cafea. Le amestecam dar tot inghitim tot amarul cafelei… Nu stiu daca exista timp… dar ce bine ca exista cafea! Timpul este risipa. La randul sau, poate fi pe cat de util, pe atat de inutil. El este un alt detaliu care ne ocupa spatiu din viata, un instrument de masura al lucrurilor efemere. Lucrurile adevarate nu se masoara in "timpi". Stiu ca au trecut 27 de ani din viata mea, dar...nu imi pot masura restul vietii. Ma uit la ceas la fel cum m-as uita pe cer. Acelasi ceas, acelasi cer. Ce e acolo, ce e "dincolo" de noi, nu se masoara. Ne impiedicam de limite fixate de noi insine: pana maine, saptamana viitoare, luni, la toamna, peste doi ani, la pensie... Amanam si "programam" ceea ce nu ne apartine si intr-un termen caruia nu ii apartinem. Ne risipim...
Detalii inutile atat de utile!!!
