Frici de oameni mari

Atunci cand esti copil ti-e frica de intuneric, ti-e frica sa dormi singur, de Bau-bau, ti-e frica ca nu ai putea obtine jucaria dorita, ca o sa fii certat dupa ce ai obtinut o nota  mica,  sa nu faci broaste in burta daca bei multa apa, sa nu-ti creasca un copac in stomac dupa ce ai inghitit o samanta. Timpul trece si registrul fricilor se schimba si el... Ti-e frica ca nu o sa iei bacul sau ca o sa iei o nota prea mica, ti-e frica ca nu o sa intri la facultate, te temi de plecarea de acasa, chiar daca asta este ceea ce ti-ai dorit de foarte multa vreme. Ti-e frica sa faci dragoste pentru prima oara... Ti-e frica sa iubesti, sa urasti, sa-ti dai jos masca de adolescenta rebela pentru ca cineva sa vada ca poti sa plangi, sa razi, sa suferi, sa te bucuri. Apoi vine o vreme in care viata trebuie luata in piept atlfel... In care noptile in discoteca sunt inlocuite de cele in care iti veghezi copilul care tocmai a facut febra, in care te ingrijorezi de ce sotul tau nu a ajuns acasa, in care te temi ca ai putea ramane fara job, ca nu poti sa-ti platesti creditul. Te revolti ca nu poti sa-ti cumperi o casa, o masina sau ca visele de cand erai adolescenta nu se vor implini niciodata atata timp cat traiesti cantonat intr-un concret imediat, fara sa mai ai puterea de a privi dincolo de el... In care orice vis este refulat, pentru ca sistemul ne-a indoctrinat sa credem ca  nu e sanatos sa traim prea mult in lumea ideilor, absolutul fiind ceva de neatins si ca alergatul dupa himere nu este in acord cu principiile eficientei.  Mai tarziu incepe sa-ti fie frica de singuratate. De singuratatea in doi, de singuratatea in mijlocul oamenilor pe care credeai ca ii cunosti, de singuratatea cu tine, cea pe care nu o mai recunosti in oglinda din baie, cu riduri din ce in ce mai adanci in jurul ochilor. Ti-e frica ca incepi sa pierzi, rand pe rand, oamenii de langa tine... Ti-e frica de batranete, de  boala, de moarte... Si tot gandindu-ma la fricile astea de oameni mari, mi-am dat seama ca mi-e foarte frica de o serie de lucruri banale si, uneori, mi-e frica de ceea ce isi doresc foarte multi oameni in mijlocul carora traiesc.
Mi-e frica de copiii care nu au mers niciodata cu metroul, de pustoaicele machiate excesiv, de „oamenii mari” care nu stiu cat costa un bilet de autobuz, de hipsterite colorate care se cred cool doar pentru ca isi pun rochie peste blugi. Mi-e frica de „sotiile” fericite ca au pus mana pe cartea de credit a partenerului, de femeile care nu au muncit o zi in viata lor. De cei al carui singur scop in viata este acela de a conduce o masina scumpa sau de a-si etala ultima geanta Hermes,Vuitton, sau pantofii de la Louboutin si Jimmy Choo. Mi-e frica de divele care atunci cand nu sunt intr-o cafenea pe Dorobanti, la sala de fitness, la bronzat organic sau elctrostimulare, muncesc ca PR-i, consultanti, coach-i, business adviser-i sau alte titluri pompoase obtinute dupa absolvirea unei facultati la ID si in urma casatoriei cu vreun bogatas cu nume exotic.  Mi-e frica de politicienii care nu au coborat o data in strada, de forta cu care cuvintele pot lovi, de oamenii in ochii carora nu poti sa citesti nimic. Mi-e frica de cinismul transformat in virtute, de cartile motivationale si de cei care chiar cred ca spunandu-ti in oglinda ca o sa ajungi top-manager, chiar o sa ajungi, de camerele video, de multinationale... In mai putine cuvinte, mi-e frica de succesul oamenilor mici. De Oana Zavoranu, Pepe, Moni sau Iri, de parveniti, de arderea etapelor intru devenire... De oameni care nu mai au nimic uman si de cei care nu vor ajunge niciodata oameni... Foto:sxc.hu