Divort cu... dragoste

Ne-am casatorit de foarte tineri, atunci cand tot ce zboara se mananca, cand toata lumea e a ta si nimic din ce iti spun ceilalti nu conteaza prea mult. El provine dintr-o familie ceva mai buna decat a mea, dar ai lui nu s-au opus si nici nu au strambat din nas. Poate ca in cazul asta, educatia in plus, cultura, i-a facut mai intelegatori si mai deschisi la…nou. Sunt convinsa ca se gandisera la ceva mai bun pentru baiatul lor. Care parinti nu fac asta?!?

Culmea e ca de unde te astepti mai putin, de acolo incep sa se duca de rapa toate. Eu am avut din start o atitudine detasata si indiferenta. Chiar nu imi pasa ce vor si ce gandesc ceilalti. Important era sa fiu eu fericita, in lumea mea. Si am fost. Pentru o vreme.

Eram tineri, eram frumosi, lumea ne era deschisa si zambitoare. Ieseam cu prieteni, prin baruri, ne distram, ne iubeam si credeam ca asta e suficient. Si a fost pentru o vreme.

El era bun la distractii, la gandit, la creat, la orice in afara de ce tinea de casa si familie. Mi-am zis ca asta nu poate fi considerata o problema, mai ales ca invatasem de foarte devreme sa ma descurc singura cu toate. Eram obisnuita sa ma ocup de tot, fara sa cer sau sa astept ajutor. Numai ca, la un moment dat, a fost putin cam prea mult pentru mine.

Si nu pot da vina pe aparitia copilului. Imi asumam si asta cu placere si cu daruire. Era fructul dragostei noastre si este un copil minunat, destept si frumos (ce mama ar spune altceva?!?). Desi mi se parea putin ciudat, nu ma deranja nici faptul ca era in stare sa doarma bustean, langa copilul care plangea cu sughituri.

El in lumea lui, eu in lumea mea. Atata doar ca locuiam amandoi in aceeasi casa. Si ar fi trecut neobservate toate aceste mici detalii, neajunsuri, daca nu ar fi inceput, tot el, cu reprosurile. Gasea tot felul de motive sa spuna ceva in defavoarea mea, sa nu fie de acord cu ce faceam sau spuneam. Dupa care a inceput sa ridice si mana si sa ma loveasca. De parca nu erau suficiente certurile, vocile ridicate in fata copilului, stresul si reprosurile.

Cred ca vine un moment in viata fiecarui om in care isi spune ca nu mai poate. Ca nu mai poate accepta, ca nu mai poate merge mai departe. Si atunci pune stop si o ia de la capat. Fiecare in felul in care stie si crede ca e mai bine. Asa a fost si cu mine, cand am hotarat sa pun punct si sa ne despartim. Il iubeam inca, insa viata impreuna nu aducea nimic bun nicunuia dintre noi.

Am fost de acord amandoi ca asa nu mai putem continua. M-am gandit de cateva ori sa renunt, sa mai incerc, sa mai fac un efort, insa in cele din urma mi-am luat inima in dinti si am facut pasul. Nu am regretat atunci si nu regret nici acum.

Intre doi oameni care s-au iubit atat de mult cum ne-am iubit noi, ramane mereu ceva. Dupa pronuntarea divortului, am iesit amndoi de la tribunal, putini dezorientati si chiar speriati. Si acum? Acum ce o sa urmeze? Si, pentru ca nicunul din noi nu stia exact ce o sa fie mai departe, ne-am dus acasa si am facut dragoste ca nebunii. Stiam ca e pentru ultima oara, insa a fost ceva ce am simtit amandoi sa facem. Fara regrete, fara obligatii. Ca si cum am fi semnat un contract incheiat. Dupa care nu a mai urmat nimic impreuna.