Te trezesti intr-o lume care fie te intampina uitandu-se urat la tine, fie nu, dar ceea ce te face sa zambesti sau nu este lumea din spatele usii tale de la intrare. Adica lumea dinaintea usii de la iesire. In functie de cum se vede lumea cand te uiti in oglinda, in functie de cum se simte lumea cand faci dus, in functie de ce gust are lumea cand iei cina pe fuga, in functie de cum miroase lumea cand adormi. Si asa mai departe.
Tu si lumea. Sau tu, lumea. Pentru multi dintre noi nu mai exista altcineva, ne invatam asa de bine deprinderile pe care altii le formeaza in doi (sau trei sau mai multi), sa inlocuim retelele cu un fir singular, incat treptat-treptat devine greu sa dai drumul firului ca sa poti crea noduri si retele cu alte fire.
Te-ai saturat sa auzi povesti despre oameni singuri, stiu. Eu nici macar nu sunt singura. Dar vorbesc despre ceea ce se intampla in spatele pleoapelor. Acolo, pe intuneric si umezeala, lumea e altfel, culorile pot fi mai sterse, mirosurile mai fade, senzatiile mai lipsite de iures. Putem fi singuri pe lume, desi inconjurati de frenezia prietenilor, prietenului, familiei, etcetera. Sau invers. Putem fi asa de singuri fizic, dar cu o lume de bine in desaga, totul sa ni se para senin si pur, ca ochii de copil. Lumea o definim in spatele pleoapelor. Si ar fi bine sa fie mereu frumoasa, ca sa visam bine.
Cum se vede lumea cand te uiti in oglinda?
Anunt la "Matrimoniale"
Articolul următor
Subconstientul meu isi spala pacatele
