Cine ma scapa de singuratate?

Daca analizam aceasta intrebare, putem remarca trei aspecte care se desprind cu usurinta si formeaza temeiul situatiei si postarii respective:

1. Terapeutul te invata ce sa faci. (intri in terapie si inveti de la cineva care stie);
2. Singuratatea este o ”boala” in sine care nu are legatura cu nimic altceva. (postarea nu asociaza singuratatea cu nimic altceva, prin urmare este o stare in sine);
3. Situatia exterioara este cauza singuratatii. (mersul prin cluburi asigura tratamentul).

Rolul de profesor este departe de ipostaza unui psihoterapeut. Scopul pentru care se creeaza relatia terapeutica nu este unul educational ci de intelegere a ceea ce se intampla si de "insotire" in momentele de dificultate. Scopul terapiei nu este a invata, ci de a te descurca singur si a intelege ce faci in diferite contexte, momente, situatii din viata ta. Prin urmare, sunt perfect de acord – terapeutul nu te poate invata sa faci anumite lucruri pentru a nu mai fi singur.

A considera singuratatea ca fiind singura ta nemultumire, care nu se leaga de nimic altceva din ceea ce esti, din ceea ce simti, din istoria ta, este o abordare care nu poate duce decat la senzatia de izolare. Un rationament simplu – nu ai fost singur de la nastere, iar trecerea de la relatiile de familie la cele cu persoane din afara familiei s-a desfasurat cumva. Uneori mai bine, alteori mai prost. Undeva ceva s-a petrecut in sufletul tau si care a condus la starea de singuratate. Negarea acestei istorii a "singuratatii" este o piedica importanta care te face sa fii singur desi iti doresti sa nu fii. Psihoterapia urmareste aceasta istorie iar modul in care intelegi ceea ce s-a intamplat iti permite sa integrezi aceste schimbari. In absenta unui mod construit orice amenajare nu ajunge prea departe.

Evident ca a nu fi singur presupune un context in care sa fii cu altii. Dar a considera pe altii vinovati de propria singuratate este un mod de a proiecta, de a nega lumea ta interioara si faptul ca atunci cand vorbim de singuratate, vorbim de un sentiment si nu neaparat de o realitate. Exista singuratate si cand esti intr-un grup de prieteni si cand esti cu partenerul. Principalul motiv al singuratatii este in tine si nu in mediu. Asta nu exclude ca si mediul are o contributie dar nu el nu poate sa explice singuratatea. Daca acceptam aceasta idee, atunci psihoterapia care nu se ocupa de mediu ci de trairile unei persoane devine o modalitate de intelegere a lumii interioare.

Singuratatea in general poate sa fie un motiv de incepere a unei psihoterapii. Eviden, o terapie nu poate ramane doar la acest subiect pentru ca el se va asocia cu multe altele. De asemenea, efectuarea unei schimbari nu echivaleaza cu succesul unei psihoterapii, mai este necesar ca aceasta schimbare sa fie naturala, sa dispara functia singuratatii si nu singuratatea in sine. Cu alte cuvinte, faptul de a fi singur poate sa fie o nevoie a ta sau mai clar spus – are o functie. Pe masura ce functia respectiva isi pierde sensul, dispare nevoia si simptomul.

In ceea ce priveste singuratatea in doi, aici vorbim despre un cuplu care resimte o instrainare in cadrul legaturii lor. Si acesta este un simptom care respecta descrierea de mai sus dar este un simptom al legaturii de cuplu ceea ce inseamna o combinatie intre o nevoie intrapersonala (in fiecare) si o nevoie interpersonala (intre ei). Faptul ca ei sunt doi nu inseamna absenta singuratatii ci o incercare de construire a unei relatii si a unei legaturi.