Cum ar fi ca la 20, 30, 40 sau 50 de ani sa te pomenesti in fata unei foi albe si sa incepi sa scrii cu ceea ce esti tu cu adevarat? Poate ca un violonist de exceptie care ajunge intr-o buna zi sa cante cu un Stradivarius... El nu va spune niciodata ca e prea tarziu!
Sa incep insa cu povestea mea.
Eram adolescent si ma confruntam si eu cu vesnica problema a drumului pe care vreau sa-l urmez. Eram insetat de informatie, dar si de experiente noi, eram insetat sa simt ca traiesc. Si dorinta cea mai apriga era sa nu-mi las viata sa se iroseasca in lipsa de teluri.
Ma simteam special, iar energia adolescentei ma imbata, dar nu stiam cum sa o exprim. Adesea ma trezeam in acte de rebeliune adolescentina fata de profesori sau parinti, dar si in senzatia de neintegrare in propria mea viata. Voiam sa savurez fiecare clipa, dar traiam si angoasa imposibilitatii de exprimare a ceea ce erau aspiratiile mele.
Din nevoia unei exprimari launtrice, dar si de impartasire in exterior, m-am hotarat sa urmez cursurile facultatii de psihologie, insa pe masura ce treceau anii angoasa revenea cu mai multa forta, pentru ca imi lipsea in continuare cadrul de exprimare a trairilor mele.
Apoi am aflat despre psihoterapie si grupurile terapeutice si, fara ca eu macar sa realizez, eram pus – pentru prima data in viata – in fata sansei de a gasi o forma de exprimare, o zona care sa-mi poata aduce sustinere pentru a ma descoperi si a-mi debloca acel suflu creator pe care doar il intuiam in mine.
Insa rigiditatea imi spunea ca este imposibil ca un om sa fie imaculat astfel incat sa poata ajuta sau sa daruiasca si altor oameni din iubirea sa. Caci intuitiv intelegeam deja ca a sustine pe cineva inseamna sa daruim iubire de viata, de tot ce ne inconjoara! Ca momentele noastre de fericire, tristete, compasiune nu sunt altceva decat exprimarea iubirii existente in noi.
Dezamagit inainte de a intra in contact cu acea forma de exprimare, sceptic, dar si tensionat de ce ar fi putut sa-mi aduca o astfel de experienta noua in viata, mi-am inceput analiza personala. Ma simteam la fel ca multi altii, un om sanatos si echilibrat care nu cauta sa se vindece de o afectiune psihica. Stiam doar ca eram in cautarea unei forme de exprimare a ceea ce traiam cu atata intensitate in interior, prin care sa-mi imbunatatesc viata. Si ca urma sa fac acest exercitiu de autocunoastere, exprimandu-ma in fata altor oameni.
Dupa ani de analiza personala, ma gasesc in pozitia terapeutului de acum, iar in spatele meu, undeva in trecut, dar foarte viu, este un adolescent putin timid, energic si idealist, care incerca din rasputeri sa cuprinda intreaga viata printr-o singura inspiratie.
In ciuda faptului ca adesea suntem sceptici sau rezistenti la noul din viata noastra, analiza personala este o forma puternica de manifestare si de gasire sau regasire a identitatii proprii.
Decizia de a incepe o analiza persoanala este un prim pas catre nou si, mai ales, catre succesul si fericirea propriei vieti.
Lamentarea pentru propria nefericire este insasi inradacinarea in conservatorism. Chiar daca nu traim o conjunctura optima de viata, ne simtim in siguranta doar pentru ca nu consumam energie in directia unei schimbari fata de care nu stim cat de buna va fi.
Ceea ce o analiza personala aduce cu sine este un dar: acela de a ne trai viata normati de visele proprii, nu cele de imprumut.
Analiza este o dimensiune in care viata capata sens acum si prin experientele pe care le-am trait in trecut. Adesea ne dorim sa incepem o noua viata, dar poate ne spunem ca este prea tarziu sa traim altfel decat o facem. In realitate, lucrurile si viata ca atare ne sunt la indemana in primul rand pentru ca avem o istorie, una personala, si chiar daca nu suntem multumiti ea este cea mai mare bogatie pe care o purtam cu noi pretutindeni.
De ce nu am profita de pe urma acestei bogatii pentru ca viata noastra sa aiba culoare? Si sa fie traita sub un dictat personal? De ce sa nu lasam energia exprimarii sa ne poarte fara regrete prin viata pe care o avem de trait?
Povestea ta care este?
