Amploarea sindromului de COVID persistent ar putea fi supraestimată, potrivit unui studiu

Concluziile acestei analize ştiinţifice, realizată de cercetători din Danemarca, Statele Unite şi Regatul Unit şi publicată în revista BMJ Evidence-Based Medicine, indică necesitatea unei definiţii mai clare a ceea ce înseamnă COVID persistent şi a unor studii de control şi de urmărire a cazurilor mai bine concepute şi pe o scară de timp mai lungă.

Cercetătorii atrag atenţia asupra faptului că nu există un consens între principalele organizaţii internaţionale în ceea ce priveşte definirea COVID persistent şi consideră că descrierile utilizate sunt foarte generale.

De exemplu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră că o persoană suferă de COVID prelungit atunci când, la trei luni de la infectare, prezintă simptome ale bolii şi acestea persistă mai mult de două luni, în timp ce Agenţia Naţională de Sănătate Publică din SUA (CDC) se referă la persoanele care au simptome timp de patru săptămâni după ce a trecut perioada iniţială de infectare.

În studiul de faţă, autorii au definit COVID persistent ca fiind un sindrom sau simptome individuale care pot fi considerate sechele directe ale virusului, SARSCoV-2, şi care durează cel puţin 12 săptămâni.

O altă concepţie greşită despre COVID persistent, potrivit autorilor, este aceea de a se referi la acesta ca la o boală cronică, deoarece "simptomele se ameliorează în timp, deşi unele dintre ele întârzie să dispară".

De asemenea, ei subliniază că unele dintre afecţiunile asociate cu COVID persistent, cum ar fi sindromul post terapie intensivă (slăbiciune şi oboseală după aceasta), sunt comune persoanelor cu alte virusuri respiratorii, cum ar fi pneumonia severă.

Cercetătorii vorbesc despre o absenţă "izbitoare" a grupurilor de control şi de monitorizare în timp a pacienţilor cu COVID persistent pentru a înţelege mai bine această patologie.

Aceştia citează o analiză recentă a studiilor epidemiologice privind COVID persistent, care a arătat că doar 11% dintre cercetări (22 din 194) au implicat grupuri de urmărire. Dintre acestea, 45% dintre cei afectaţi aveau încă simptome la patru luni după infectare, dar această analiză nu a evaluat existenţa unor astfel de simptome în rândul celor neinfectaţi.

În cadrul urmăririlor, ei remarcă absenţa testelor de diagnosticare la pacienţii analizaţi, indiferent dacă aceştia au avut sau nu SARS-CoV-2 în perioada în care au făcut obiectul studiului.

În plus faţă de diagnosticele menţionate, cercetările viitoare privind COVID persistent ar trebui, potrivit autorilor, să includă grupuri de control comparate corespunzător, o eşantionare mai largă în funcţie de vârstă, sex, geografie sau statut socio-economic, date privind problemele de sănătate fizică şi mentală subiacente şi o perioadă mai lungă de urmărire după infectare.

Numai în acest fel, concluzionează ei, investiţiile în sănătate vor putea fi bine direcţionate şi vor putea fi găsite tratamente mai bune, atât pentru cei care suferă de COVID persistent, cât şi pentru cei ale căror simptome ascund alte patologii.

În mai multe reacţii la studiu, postate pe platforma de resurse ştiinţifice Science Media Centre, mai mulţi cercetători sunt de acord cu faptul că este nevoie urgentă de o mai bună definire a controalelor şi a diagnosticului de COVID persistent, dar nu şi cu faptul că numărul pacienţilor care suferă de această boală este supraestimat.

"Această afirmaţie nu este în concordanţă nici cu dovezile ştiinţifice, nici cu experienţa populaţiei care suferă de COVID persistent şi a medicilor care îi îngrijesc. Dovezile că SARS-CoV-2 prezintă un risc semnificativ de efecte pe termen lung sunt copleşitoare, nu numai din studiile epidemiologice, ci şi din cercetările care au observat modificări patologice grave şi de lungă durată în urma COVID", afirmă Michael Baker, profesor de sănătate publică la Universitatea din Otago, Noua Zeelandă.

"Categoria de persoane cu sindroame post-virale a fost istoric neglijată şi a avut resurse limitate. O atenţie sporită pentru COVID persistent va avea beneficii pentru persoanele care trăiesc cu afecţiuni debilitante de mulţi ani", declară colegul său de la aceeaşi universitate, biochimistul Warren Tate.