Afganistan, locul care macina suflete

Madalina P. este profesoara de engleza la o scoala din Curtea de Arges. Sotul ei este unul dintre soldatii care timp de sase luni, din iunie si pana in decembrie 2008 a facut parte din batalionul romanesc prezent la Qalat, in provincia Zabul, din sud-ul Afganistanului, acolo  unde insurgenta talibana este mai acerba decat in alte regiuni ale tari.

Timp de o jumatete de an, Madalina a fost si mama si tata pentru un copil care abia implinise cinci ani, varsta la care n-ar trebui sa stie ce inseamna razboiul. Zi de zi, a urmarit jurnalele tv cu speranta ca numele Afganistan nu va fi pronuntat, pentru ca, spune ea, no news is good news. Madalina P. a acceptat sa vorbeasca intr-un interviu acordat Feminis.ro despre ceea ce inseamna sa fii sotie de militar plecat la razboi, despre temerile si greutatile nascute in timpul in care sotul ei infrunta moartea.

Cum a fost luata decizia ca sotul dumneavoastra sa mearga in Afganistan? Este o hotarare care nu este deloc usor de luat in contextul in care in asfel de teatre de operatiune moartea pandeste la orice pas?

Am hotarat impreuna. El a vrut sa plece si pana la urma am fost si eu de acord. Cu un an in urma plecase un batalion de aici, din Curtea de Arges si el a avut responsabilitati destul de grele in acest timp. In momentul in care a putut sa plece si el si-a zis ca acesta este serviciu, ca ar fi o oprtunitate atat pentru munca lui, cat si pentru noi.

Cum ati suportat aceasta despartire, stiind ca sotul pleaca intr-o zona de conflict?

A fost foarte greu, dar cel mai greu a fost pentru copilul noastru. I-a fost foarte dificil fara tatal sau langa el,  mai ales ca era la o varsta la care a inceput sa-si dea seama de ceea ce se intampla in jurul lui, dar in acelasi timp, era prea mic sa inteleaga aceasta decizie.

De mai bine de jumatate de an sotul va este din nou aproape. Totusi, care sunt amintirile care v-au ramas in minte in momentul in care a plecat in Afganistan?

Sotul meu a plecat la 10 iulie 2008. A fost foarte greu pentru noi, dar in primul rand a fost greu pentru copil. I-am explicat atunci, ca tati o sa se intoarca cand o sa o sa se faca frig afara si o sa vina Mos Craciun. Intr-o seara, pe la sfarsitul lui august, am iesit cu el la plimbare. Ne plimbam si in seara aceea s-a facut mai racoare ca de obicei si  el mi-a spus: Mami, tu vezi ca s-a facut frig? Vine tati! Deci perceptia lui a fost cu totul si cu totul alta si gandul sau era numai la momentul in care tatal sau se va intoarce.

Atunci m-am hotarat sa fac un grafic cu lunile care aveau sa treaca pana cand tatal lui va fi din nou langa el. Asa ca luna de luna si zi de zi, mai bifam trecerea unei zile in graficul pe care il facusem pentru el.. Cu toate astea, intr-un timp nici nu vroia sa mai vorbeasca cu el la telefon. Intreba mereu de ce nu vine acasa.

O alta intamplare s-a petrecut in decembrie. Sotul meu trebuia sa vina pe 20, si nu a reusit sa vina la data stabilita, pentru ca a intarziat zborul.  Acasa avem un ceas cu data, si vazand copilul el ca nu mai vine, mi-a zis: " Mami, tu te-ai uitat la stiri? A murit tati in Afganistan?". El ne-a mai auzit vorbind in casa, fie cu familie, fie cu prietenii despre ceea ce se intampla pe acolo si desi era foarte mic, a inteles ca ceea ce tatal sau facea era foarte periculos.

Cum ati reusit totusi sa va pastrati optimismul, curajul de a merge mai departe si la randul dumneavoastra de va incuraja copilul si a-i explica ca tatal lui nu o sa pateasca nimic, ca totul va fi bine?

Daca este sa ma intorc in timp, nici eu nu stiu cum am trecut peste toate acestea. Exista niste resurse ascunse in noi care in momentele cele mai grele iti dau putere. Privind la timpul scurs pare aproape ireal cum am  reusit sa depasesc toate spaimele si greutatile si cat de repede au trecut cele sase luni.

Dar este foarte greu si cred ca depinde de firea fiecaruia. Am avut norocul ca am fost mai puternica. Pot sa spun ca pe mine m-a ajutat foarte mult faptul ca m-am refugiat in activitate mea: serviciul, scoala, copilul de acasa, copiii care mai veneau la pregatire, naveta la tara. Aproape ca nici nu stiu cum a trecut aceasta perioada. Incercam sa fac cat mai multe ca sa-mi acopar timpul si sa uit ca nu este langa mine. Insa prima parte a perioadei in care a fost plecat si ultima a fost cele mai grele.

Cum comunicati in toata aceasta perioada?

Internetul si telefonul ne-au fost aliati. Nu pot sa spun ca vorbeam in fiecare zi insa comunicam destul e bine. Nu avea restrictii. Chiar imi aduc aminte o intamplare, pentru ca a fost o seara cand imi aparea ca e online si nu mi-a mai raspuns pe messenger. Ma gandeam la tot ce e mai rau, o fi exploadat o bomba langa el, o fi patit ceva, nu stiam ce s-a intamplat de nu-mi raspunde... Picase doar internetul insa am intrat in panica. In noaptea aia nici nu am dormit si mi-a trecut prin cap tot ce poate sa-i treaca prin mintea unei femei.  

Cum ati reusit sa supliniti lipsa lui? A trebuit sa fiti si mama si tata, sa faceti singura ceea ce pana atunci faceati in doi?

Parintii mei mi-au fost alaturi in tot acest timp. M-au ajutat foarte mult cu copilul, pentru el a stat la ei. Am facut naveta in tot acest timp la 13 kilometri de oras, intr-o zi da, in alta ba. Am incercat sa petrec cat mai mult timp cu copilul. Ma taram, ne jucam de-a soldatii, ce facea pana acum cu tatal lui, acum trebuia sa faca cu mine.

Cand v-a fost cel mai teama pentru ce ar putea sa pateasca sotul dumneavoastra?

Pe 31 august 2008. Cand s-a anuntat la tv ca unul dintre colegii lui din batalion si-a pierdut viata, iar altii trei soladati au fost raniti. Vorbisem cu el la telefon chiar in dimineata aceea, dar nu percepeam exact cand s-a intamplat evenimentul. Asteptam in mijlocul casei, cu ochii atintiti in televizor sa-mi dea un mesaj, un telefon, un semn cat de mic sa stiu ca nu a patit nimic.

In final m-a sunat. Mi-a zis sa stau linistita, ca o sa ved ceva la stiri, dar sa stiu ca nu este vorba despre el. Nu a patit nimic. Dar este foarte greu. Clipele de asteptare pana primesti acel telefon, sau mesaj par ani... Te gandesti la tot ceea ce este mai rau.

Mi-a spus ca pe drumul pe care colegul lui si-a pierdut viata a trecut de sute de ori. Este in functie de noroc pentru ca minele si bombele sunt ascunse peste tot, iar pericolul pandeste la fiecare pas pe care il faci.

Ce v-a povestit de acolo? Discutati despre ceea ce facea sau nu avea voie sa vorbeasca despre asta?

Inevitabil au fost discutii despre cultura celor ce de acolo, mentalitati, despre faptul ca barbatii aveau mai multe neveste. Ca lumea este foarte saraca. Ca totul este arid, fara pic de verdeata. Spunea ca e cald, ca uneori trebuia sa suporte temeperatiri de peste 47 de grade.

Nu mi-a spus insa niciodata despre pericole, despre ceea ce faceau efectiv, si nici nu a venit cu prea multe, poze sau imagini.

Experienta pe un camp de lupta poate fi traumatizanta pentru unii soldati? Cum a reactionat sotul dumneavoastra cand s-a intors acasa?

Daca ar fi fost plecat in Spania, Itaia sau oriunde,  la munca in strainatate ar fi fost greu, dar parca nu la fel ca atunci cand e plecat la razboi. Noi am fost insa printre cei norocosi. A venit cu aproape 10 kg mai putin, de nu era sa-l recunosc cand a intrat pe usa, si cam astea au fost schimbarile. Faptul ca a putut sa vina de sarbatori, ca vorbeam cu el tot timpul, ca am stiut sa fim aproape unul de celalalt in virtutea spatiului care ne despartea au contat mult in economia relatiei, iar el si-a intrat firesc in ritmul de dinainte de a pleca. 

Sunteti din nou impreuna, sotul s-a intors sanatos. Cum apreciati acum, la rece toate aceste sacrificii?

Financiar este binisor, dar nu merita. In primul rand o astfel de experienta te macina psihic. In ceea ce ma priveste totdeauna mi-am zis ca este mai bine sa fii cu 2 lei la umbra decat cu 5 lei la soare. Dar, in acelasi timp nu putean sa ma opun. Este meseria lui, stiam de la inceput, si ca familie trebuie sa ne sustinem unul pe celalalt.

Daca ar fi sa plece inca o data....

Nici nu vreau sa va gandesc. Si o spun tocmai pentru ca este foarte posibil ca in iarna sa plece din nou. A spus ca vrea sa mai mearga o data, insa daca stau sa ma gandesc de pe acum deja mi se face rau. Am zis ca o sa ma gandesc catre sfarsitul anului. Ca Scarlett O'Hara imi tot zic: Lasa ca la asta ma gandesc maine! Desi a zis ca o sa mai plece o data, dar ca o sa fie ultima oara.