Tanti Felicia

A hotarat sa se opereze. Nepotii au dus-o la doctor si, dupa cateva zile, cu vederea recuperata, s-au intors tustrei fericiti acasa. Pe scari, Lili s-a grabit sa o sustina, Andi i-a oferit bratul, dar tanti Felicia a refuzat ferm: "sa fie clar, pot sa urc si singura!" Cei doi nepoti, topaiau ba in stanga, ba in dreapta, pe varfuri, ca sa nu creeze panica si, cu mainile ridicate ca pentru a interveni in orice clipa, au inceput un dans absurd de alungare a potentialului dezastru fizic si moral al matusii.

Imperturbabila, tanti Felicia s-a pornit: intai dreptul, apoi stangul si... balans pe spate. Cateva minute pauza... Iarasi dreptul, stangul langa el si... dezechilibru pe fata. Scara avea 24 de trepte. Infern! Si tot asa pana undeva pe la mijlocul scarii cand, deodata, tanti Felicia s-a oprit, s-a indreptat brusc de spate si a zis: "de ce ma chinui eu asa?" si a  pornit hotarata pe trepte. In pas normal, cu spatele drept, ca in tinerete, la 40 de ani.

Vedem, adesea, pe strada oameni dezarticulati. Se misca agitat, privesc buimaco- depresivo-incruntat, cu o mina posaca, de parca chiar atunci li s-ar fi "prabusit sufleul."

De ce? Daca vrem sa intelegem trebuie sa experimentam, ca la Discovery. Cocosam spinarea, impingem bazinul in fata, indoim usor, genunchii cat sa ne recapatam o bruma de echilibru si evaluam situatia: de la nas in jos, fata de trup, nu avem un unghi mai mare de 45 de grade. Adica, din aceasta pozitie, nu avem nici o sansa sa vedem ce se intampla pe strada mai sus de cosul de gunoi fixat pe stalp. Cu un astfel de camp de vizibilitate a lumii, peisajul in care ne miscam se reduce la asfalt, gunoaie si pantofi prafuiti - imposibil de trait, in astfel de conditii, o stare de bine, de confort, de relaxare, vreo urma de implinire ori de fericire!

Pe cand eram studenta si foarte atenta, in orice vitrina ivita in cale, la frizura, mi-am surprins postura si felul in care ma deplasam. De-a dreptul aiuritoare! Cu capul inainte si fundul inapoi, agitata, grabita si incruntata, aratam ca un cocostarc ce tocmai isi ia zborul de pe balta batand frenetic din aripi, incrancenat, ca nu cumva sa-i scape pestele din plisc. Din motive pur estetice, de atunci, am incercat sa-mi corectez mersul.

Dar niciodata pana la intalnirea cu Oana Pellea la Erisma nu am stiut ca mersul are si o alta semnificatie, mult mai profunda. si anume ca felul in care mergem pe strada, este chiar felul in care ne traim viata. Ca este o chestiune de atitudine. Ca nu trebuie sa inveti sa mergi intr-un fel anume, ci sa gandesti intr-un fel anume. 

Sa gandesti ca este un privilegiu ca traiesti, ca esti sanatos, ca exista oameni pe care ii iubesti si care te iubesc. Ca e important sa fii constient de bucuriile si de visele tale. Ca nu trebuie sa te lasi atins de lasi si de marlani - ei au strada lor, nu o impart cu a ta. Ca e vital sa stii ca poate exista bucurie in orice. Si ca e la indemana ta sa o iei!

Si atunci, daca lucrurile sunt atat de simple, draga tanti Felicia, "De ce m-oi fi chinuit eu asa, pana acum?"