Ma uit in jurul meu si imi dau seama ca lucrurile devin din ce in ce mai complicate. Lumea parca se incapataneaza in ideea de a complica viata.
Din cand in cand vorbesc cu oameni cu care este foarte greu sa comunici intr-un mod simplu, si mai sunt altii cu care e greu sa comunici efectiv, dar nu pentru ca nu inteleg, ci pentru ca nu te asculta, te ignora, nu raspund niciodata! Exista in jurul meu atata lipsa de respect uneori! Si noi parca ne obisnuim.
Imi aduc aminte cand am ajuns in Romania, atunci ma speriam cand oamenii cu care stabileam ceva, dupa aceea nu mai raspundeau la telefon. Acum parca stiu ca asa va fi cu anumiti oameni. Se pare ca ma obisnuiesc, dar cred ca fac o greseala.
Zilele astea petrecute la Madrid m-au ajutat sa imi clarific gandurile, sa ma regasesc, sa ma simplific.
Ma uitam la nepoticile mele, la mama, traiam momente frumoase cu ele si de cand in cand priveam din afara aceste intamplari si vedeam ce frumoasa e viata si ce simplu si usor este sa te bucuri.
O melodia frumoasa. Privirea Mayrei (nepotica mea abia nascuta) cand ii cantam ca sa doarma. Zoe (nepotica cea mare) cand ma duceam sa o pup si ea durmea. Reintalnirea cu Lucas (cel mai bun prieten) la Madrid. Surorile mele, imperfecte, dar frumoase... si mama... mama mea.
M-am mai gandit la oamenii aceia care nu pot sa te accepte asa cum esti. Multi, dar multi oameni vor ca altii sa fie cum vor ei si nu cum sunt. Ce urat, nu?
Si asa uite ne complicam... imi dau seama ca viata e mult mai simpla decat credem noi si sunt mii de exemple, de situatii pe care le traim in fiecare zi si care, privite cu ochii sufletului, ar putea sa ne aduca o viata mai linistita...
Daca va vine o idee, ceva care vi s-a intamplat in acest sens, lasati un mesaj, sa ne impartasim gandurile!
Que viva esta vida imperfecta! (sa traiasca viata asta imperfecta)
Cei bogati sunt in general egoisti?
Femeia, o binecuvantare
