Afectiunea psihologica, intre strigat de ajutor si condamnare

Atac de panica, anxietate, depresie, insatisfactie sexuala, dificultati de decizie, ineficienta functionala, etc. toate sunt considerate simptoame definite, descrise care par sa vorbeasca despre nevoia unei interventii, despre psihotepapie si uneori despre tratament medicamentos. Fiecare stare din cele mentionate si multe altele au nevoie de un timp care le este alocat, despre un buget financiar, etc.

Fiecare din ele genereaza o reactie in mediul familiei, in mediul social, in relatiile pe care o persoana le are cu cei din jur. Dar tot ele obliga si pacientul la o pozitie fata de acestea. Aceasta pozitie poate sa fie descrisa printr-o reprezentare a simptomului si printr-un afect prin care il simte.

Reprezentarea este importanta mereu pentru ca ea plaseaza simptomul in plan psihic. Reprezentarea unui corp bolnav spre exemplu, conduce la orientarea spre un tratament somatic. Aceasta este asociata cu permanenta interogare privind suferinta si cauza somatica. Exista in acest caz o speranta a unei ”boli fizice” care sa poate fi tratata intr-un mod medicamentos sau altfel. Vestea ca analizele sunt bune una foarte proasta in aceasta situatie. In momentul in care in aceasta reprezentare a unei scheme corporale defecte isi face loc o alta reprezentare are loc un conflict afectiv important pe care pacientul incearca sa si-l depaseasca apeland la un terapeut si incercand sa obtina confirmarea ca nimic psihic nu se intampla. Pe masura ce reuseste sa depaseasca aceasta situatie conflictuala aparent simpla – orice om are un suflet, psihic, inconstient. Iar protagonistul este si el om, prin urmare ceea ce se aplica pentru toata lumea este valabil si pentru sine se poate pune baza unei reprezentari mai apropiate de realitate.

Afectul fata de simptom este manifestat in multe cazuri sub forma de condamnare, repros, imputare. Simptomul este considerat ca ceva foarte strain care nu merita sa se intample. Simptomul devine o ”boala graoznica”. Speranta ca ceva strain sa fie in aceasta boala este o traire de disperare dar si de ingrijire a simptomului. Simptomul este in sine conflictual insa capacitatea aceasta de condamnare fara echivoc ca ”raul pe pamant” conduce la o pierdere a unei parti pozitive prin care caracterul conflictual devine posibil. Ce este pozitiv in atacul de panica? Faptul ca intr-un colt al lui sta dorinta de a fi iubiti? Poate faptul ca in el se gaseste si neacceptarea faptului ca nu mai este copilul care are nevoie de ingrijire si atentie din partea celorlalti. Simptomul vorbeste deseori despre o dorinta si o nevoie neexprimata ca atare si care este o disperare. Aceasta traire de disperare este data acestui simptom care odata definit (diagnosticat) devine un partener fidel al persoanei.

Cand ai un simptom de asemenea amploare incat el devine definit organizarea psihica se modifica iar energia psihica este orientata spre integrarea lui. Este ca o parte din persoana care devine autonoma iar in mod inconstient se produce o relatie cu ea prin care fiecare substituie o istorie data. Simptomul este mult mai la indemana decat absenta lui. Daca simptomul ar disparea atunci intreaga functionare psihologica ar fi data peste cap. Ce s-ar intampla cu energia disponibila? Poate ca ar fi distribuita spre alte scopuri? Poate, dar aceste scopuri au existat vreodata? Daca da, care au fost ele?

Simptomul dispare atunci cand nu mai este necesar. Daca il tratam la modul direct ca adversar ne trezim pusi in situatia de a ne intalni cu un conflict mult mai puternic, cu o suferinta care ar fi nimicitoare pentru ca este mult mai intensa. Dar cum puteti sustine ca poate fi mai rau fara simptomul acesta, ar spune cel care are atac de panica? Evident nu sustin asa ceva. Spun doar ca simptomul ar fi manifestarea unei suferinte mult mai adanci care vine si dintr-o stare de tensiune generata de dorintele proprii, de o conflictualitate intre instantele psihice. Pentru a repara simptomul este necesara coborarea in aceasta lume a conflictelor proprii inconstiente in mare masura iar apoi simptomul dispare pentru ca nu mai este necesar. Exemplul cel mai bun este dat de jocurile de noroc si de dependenta de joc. Daca nu te joci timp de un an, aceasta nu inseamna ca ai ”scapat” de dependenta ci doar ca te abtii de la asta. Momentul vindecarii este atunci cand nu mai ai nevoie sa te preocupe aceasta tema. Iar asta se intampla natural in psihoterapie.