Salvarea, un joc periculos in trei

Ei, barbatii se pun in postura celor care salveaza, ele in postura celor care sunt salvate. Bineinteles, nici unul si nici altul nu au in vedere pe cel de-al treilea – pericolul, monstrul, bestia, balaurul, etc. Este o imagine care insoteste povestile, romanele, filmele, etc.

Ceea ce caracterizeaza aceasta fantezie a salvarii este jocul in trei – o victima, un „infractor” si un salvator. Dar aici apare o dificultate majora – jocul in trei presupune ca salvatorul este un agresor al agresorului? Este un film cu Depardieu, nu imi amintesc numele in care cineva il salveaza pe erou de la inec. Il ia acasa, are grija de el dar apare o problema – salvatorul nu mai reuseste sa scape de cel pe care l-a salvat. Acesta se instaleaza in casa salvatorului si incepe o relatie cu sotia acestuia. Aici apare discret o problema importanta – cea a sinuciderii.

Sa ne imaginam sinuciderea astfel – o parte a unei persoane incearca sa ucida corpul persoanei. Salvarea presupune nu eliminarea partii care ucide ci „salvarea” ambilor parti – atat a partii care va fi ucisa cat si a celei care ucide. Aceasta imbinare este redata in film.

In basme balaurul cel rau este ucis de print. Dar in varianta aceasta vorbim despre un alt agresor (salvatorul) care agreseaza o alta victima (balaurul). Intrebarea care ramane in varianta de salvare ramane – cum poate sa fie salvat si balaurul? In aceasta varianta vorbim mai mult despre o devenire ca agresor a naivului si bunului print. Acesta este alt scenariu decat cel al salvarii. Este unul al devenirii, al trecerii in alt moment din viata sa al unei fiinte cand devine capabil sa fie un agresor. Este mai mult un joc al feminului si masculinului decat o scena a salvarii.

Dar fantasma salvarii nu este o preocupare sexuala sau eminamente sexuala cum se prezinta in aceasta varianta de basm. Este si una care vizeaza propria persoana – este una mai curand narcisica in care salvatorul si salvatul se intalnesc in aceasta scena deplina. Fantezia salvarii este una in care cele sexualul, narcisismul si agresivitatea se intalnesc si se confunda. In principiu, insa cand vorbim despre salvare vom vorbi despre o actiune care urmareste sa se raporteze in egala masura la cei doi care au nevoie de salvare – agresorul si victima.

Veti putea regasi in multe situatii banale o confuzie frecventa intre salvare si agresiune. Agresarea agresorului pare de multe ori o razbunare a victimei. Este in fapt o intoarcere a agresiunii intr-o forma exacerbata. Este mai multa agresiune pentru a putea invinge o forta superioara.

Cand un copil agreseaza un alt copil, cel care intervine va avea tendinta sa agreseze agresorul. In acest fel cel agresat nu mai este agresat dar este inlocuit de agresorul initial. Scena agresarii se perpetueaza astfel la infinit. Este modelul razboaielor intre familiile mafiote care par sa se continuie pana nu mai este ceva de agresat. Aici nu vorbesc despre niste lupte reale ci despre o fantezie care este furnizata in filme, carti, etc. Forma de salvare intre cei doi copii este de a opri agresiunea si de a rezolva in alte moduri conflictul intre cei doi altfel decat a consimti ca exista o victima si un agresor. De multe ori lucrurile nici nu stau asa, cei doi copii se pot intelege mai tarziu foarte bine desi relatia lor pare sa fie una „prea” violenta la un moment dat.

Este in acest tipar un fel de „revolta” sociala. Aceasta revolta sociala o putem intelege mai curand in termeni cum ar fi „razbunare” sau „ochi pentru ochi”. Este o suparare profunda care este mult activata si de ipostaza copilului, o fiinta care are nevoie permanenta de protectia adultului.