Relatia la control: Ce se ascunde in spatele mofturilor

Nu se cearta si nici nu se impaca foarte bine. Niciunul nu are vreo parere despre viata sexuala pe care o considera „normala”. Ar vrea sa invete cumva sa fie unul cu altul fara ca acest lucru sa fie un permanent sir de preocupari.

Ar putea sa faca vreunul ceva in acest sens? Este viata lor asa problematica pe cat pare? La prima vedere, acest mod de a fi impreuna  ramane o modalitate reciproca de descoperire. Sa presupunem ceva, ca in aceste comportamente exista o mare violenta. Nu pot afirma ca este o trasatura generala dar in situatia pe care o relatez cei doi au avut in vedere aceasta violenta reciproca. Este vorba despre o violenta in legatura lor. Aceasta violenta nu se putea manifesta liber ci era continuta in acest comportament de "nimic nu convine".

Violenta este pentru ei interzisa. Nu se certau, nu aveau comportamente care sa fie conisderate ca atare. Nici profesiile lor nu pareau astfel date. Aparent vorbim de un moft, de considerarea unei stari de deconsiderare a celuilalt. In fapt, latent era o incarcatura de violenta care ar fi luat aceasta forma daca ea ar fi posibila. Urmand firul logic al faptelor vom regasi cu usurinta, o istorie violenta in istoria ambilor. Fiecare dintre ei fusese deseori pedepsiti fizic de parinti. Cu o mama autoritara, ea incercase in dese ocazii sa gaseasca in propriul tata un aliat. Ulterior s-au intalnit. Au decis sa ramana impreuna.

Discutiile lor sunt foarte lungi, el ii explica ore in sir ce a gresit. Ea in general nu raspunde direct ceea ce accentueaza situatia. Mereu cineva care stie pare sa invete in permanenta pe cineva nestiutor. Amandoi se prind in aceste discutii care incep sa devina un mod de a fi zilnic. Se inteleg bine, ei functioneaza impreuna si fiecare are reusite profesionale semnificative. Cu toate acestea, au senzatia ca ceva este in dezordine – absenta copilului.

Absenta copilului este insa un simptom al unei stari, este o suferinta deghizata pe care cuplul nu o realizeaza pentru ca este prins in propria constructie. Adica ei sunt atat de ocupati unul cu celalalt incat un al treilea nu are loc. Aceasta nu inseamna ca nu isi doresc sa aiba un copil. Dar aceasta dorinta este destul de departe in acest moment. Este necesar ca in acest spatiu al violentei proprii, sa isi poate gasi locul si el.

Pentru a intelege ceea ce se intampla si cum nu poate aparea un copil in aceasta legatura deoarece ea este deja prea stransa este necesar sa intelegem inconstientul legaturii lor. Acest inconstient este pus in lumina de isoria fiecaruia si de dorintele uitate in decursul timpului. A avea copii este pentru fiecare din ei o dificultate. Desi isi doresc asta, ca fundament ei considera ca a avea un copil este o incurcatura. Pentru ca fiecare din ei a gandit asta in copilarie. Acest lucru nu este un gand constient ci este o omisiune. Ei au suferit si nu vor ca si copilul lor sa sufere.

Teserea legaturii intr-o psihoterapie de cuplu presupune a lucra cu aceasta fantasma a dificultatii de a fi copil intr-o familie. Iar asta inseamna a lasa suferinta prin care au trecut sa se manifeste. Atunci cand vor intelege ca ceea ce s-a intamplat este trecut si nu prezent, atunci si copilul va putea aparea fara sa fie necesara suferinta acestuia. Dar cum acest lucru este inconstient, adica nu este un gand, nimeni nu poate sa explice logic ceea ce se petrece ci este necesar sa parcurga ei impreuna acest travaliu de descoperire. In absenta sa, orice interventie va deveni un paleativ, iar temerea lor se va manifesta altfel. Dar cum acest lucru ne duce in sfera a ceea ce produce profund in oameni, prefer sa pun punct aici.