"Razboiul rece" intr-o relatie

Din episodul "Cod War" am selectat framantarile lui Carrie care incearca sa inteleaga ceea ce se intampla in relatia ei.

Tema episodului

Contrariile se atrag se spune. Dar nu se spune si pentru cat timp. Ar trebui sa intetim focul pasiunii impartind cu celalalt munca si prietenii sau ar trebui sa ne multumim cu o iubire care sfaraie? Ma intrebam: oare faptul ca partenerii traiesc in doua lumi diferite poate raci si cea mai fierbinte relatie dintre relatii?

Pasiune, iubire care sfaraie, ceva foarte intens, ceva care este definit tot de Carrrie: "Nu prea avem nimic in comun, in afara de noi insine. Nu suntem implicati unul in viata celuilalt. Nu-mi vorbeste de munca lui."

Sa traducem ceea ce citim: aceste cuvinte se refera la sexualitate fata de ceea ce este viata sociala a fiecaruia (munca, ceilalti). Sa fie o relatie bazata pe sexualitate, pe sex sau o relatie de prietenie, de ajutor reciproc, etc. Rusul precizeaza clar: "tu nu esti prietena mea, tu esti iubita mea, ceea ce e mult mai bine".

Sexualitate sau prietenie? Aceasta ramane intrebarea. In opozitie cu aceste randuri este Miranda: "te iubesc pentru pereti (din sfera amenajari domestice), pentru placinta cu branza si cannoli." Adica iubirea domestica, iubirea casnica in care ingrijirea, daruirea face parte integranta.

Incotro? O relatie incotro merge? Se poate si asa (sexualitate) dar si doar casnic, domestic dar si combinand cele doua.

Totusi episodul da un raspuns demn de un oracol: "Uneori noaptea nu are destule lumi pentru ambele lumi". Eu inteleg de aici ca raspunsul lui este ca nu exista reguli stricte. Ca uneori unul e protagonist, alteori altul, alteori ambii. Uneori conteaza sexul, alteori placinta cu branza, alteori prietenele. In viata lucrurile se schimba oricat de mult am incerca sa le prindem intr-o formula unica. Uneori noaptea nu are destule ore iar ziua este dedicata socialului.

TU cum vezi acest raspuns?

Daca m-as intoarce la viata reala as putea spune ca lucrurile ar sta cam la fel. In fond ceea ce facem ca psihologi este de a modifica stereotipurile, comportamentale pe care le denumim generic "simptome" aratand ceea ce e in spatele lor si ceea ce ele ascund.

Un cuplu nu-si gaseste calea. Incercam impreuna sa intelegem ceea ce se intampla. Treptat invata sa vada ceea ce simt, invata sa simta ca noaptea nu are suficiente ore. Uneori ne blocam. Uneori simtim ca lucrurile nu par a merge. Ca trairile sunt foarte intense si puternice (rusul spune in episod: Cand spun ca lucrez, lucrez). Exista lucruri ascunse (pasiunea, sexul) si lucruri aratate celorlalti (prietenii, munca). Fiecare din ele exista in sine. Uneori conteaza una, alteori alta. Oricat ai incerca sa le pui intr-o formula unica descopri ca ceea ce e viu, e spontan, se modifica, se schimba, are variatii si totusi e constant. Intrebarea nu are raspuns - raspunsul este oricum, atat timp cat esti tu.

Daca ii ascult pe pacienti, intelegem impreuna ca ceea ce spun este unic, ca si ei au nevoie de placinta cu branza asa cum o facea mama sau bunica sau matusa. Si ei au nevoie de intensitatea pasiunii carnale pe care o primesc, dar de regula nu de la partener. Au nevoie sa impartaseasca cu celalalt ceea ce sufera, ceea ce primeaza. Ei sunt oameni obisnuiti ca toti ceilalti.

Framantarile personajelor si framantarile pe care le aud de la pacienti sunt si framantarile tale. Ele au un raspuns, iar acest raspuns nu este decat in adancurile fiintei tale. Iar aceste raspunsuri genereaza alte intrebari.

Daca esti singur, te framanta singuratatea. Daca esti cu cineva, te framanta acel cineva. Pana la urma a-ti raspunde la propriile framantari poate sa fie un raspuns la faptul ca esti viu si te cercetezi pe tine insuti.

Acesta este motivul pentru care te uiti ca femeie la acest film, acesta este motivul pentru care incepi o terapie, acesta este motivul pentru care esti. Indiferent daca acest "esti" se produce la New York sau la Fetesti.

Claudiu Ganciu
Psiholog, psihoterapeut
Centrul de psihologie de actiune si psihoterapie