O relatie adevarata se observa de la prima intalnire

Alegerea partenerului este fantasmatica si urmareste liniile relatiilor de obiect ale ambilor, relatii care se intalnesc. Ceea ce rezulta este insa o constructie autonoma, diferita si unica pe care o numim legatura de cuplu.

Psihoterapia analitica a cuplului ajunge sa vorbeasca despre momentul intalnirii. Inevitabil problematica de atunci este prezenta si in momentul actual al cuplului insa difera ca forma. Uneori este o problema de ritm, alteori este o tema a interdictiei sexualitatii sau continerii. Indiferent de modul in care cuplul s-a constituit, tema de atunci ramane un fir director care se prelungeste de-a lungul anilor.

Acest lucru se intampla pentru ca momentul de constituire, cel de intalnire este unul in care fantasmele celor doi se intalnesc si intra intr-o rezonanta. Capacitatea de a rezona adecvat structurii celuilalt, capacitatea de a reactiona reprezinta capacitatea de „a iubi”. Iubirea este o constructie care are un specific. Ceea ce numim iubire este intalnirea care da specificul legaturii. Aceasta „iubire” de cuplu este o structura si nu un sentiment.

Prin iubire intelegem doua puncte de vedere dominante – cea individuala „A iubeste pe B” si cea de cuplu „A si B se iubesc”. Acestea doua sunt diferite fundamental. Daca vorbim despre iubirea lui A pentru B atunci vorbim despre un sentiment care poate sa fie analizabil prin prisma relatiilor de obiect. Daca A si B se iubesc atunci vorbim despre o structura aparte in care legatura este constitutiva. In prima varianta B este un obiect al iubirii. In a doua varianta legatura lor este data de constructia fantasmatica comuna.

Acestea insa nu se exclud. Dar aceasta deosebire fundamentala dintre ele face si obiectul modului de abordare al unei psihoterapii. Intr-o psihoterapie individuala se au in vedere afectele pe care o persoana le are, modul in care se intalneste cu ceilalti si modul in care s-au construit interior relatiile sale. Cand vorbim despre iubire avem in vedere prima varianta – „cum iubeste A pe B”. Atunci cand avem in fata un cuplu care se iubeste / uraste / razbuna etc. Vom vorbi despre fantasma lor. In cazul cuplului vom trata iubirea lor ca pe o structura care este tesuta in timp si spatiu. Este o constructie interioara care se bazeaza pe ideea ca inconstientul fiecaruia reactioneaza prin rezonanta la celalalt.

Numim spatiul de iubire implicat – intimitate. Si vom constata cu usurinta ca acest spatiu de intimitate este unul construit de ei impreuna. Il vom regasi in multe momente zilnice si din cele in care sunt impreuna. Insa punctul central de vedere ramane cel in care acest spatiu de iubire (intimitatea) s-a consolidat si s-a extras din mediile anterioare – cel al prietenilor (fiecaruia si comuni) si cel al familiilor de origine. Si daca pentru extractia spatiului din zona familiilor de origine societatea are un ritual stabilit – casatoria care confera o identitate si o apropiere, pentru cel din spatiul prietenilor cei doi sunt descoperiti din acest punct de vedere.

Este cu adevarat necesar sa tratam astfel spatiul iubirii si iubirea ca structura pentru ca realizam un lucru important – ca intimitatea lor este agresata, pierduta, afectata, ermetizata sau ca intre ei nu se mai poate reactiona ca fantasma. Cand scena fiecaruia nu mai este afectata de celalalt in sensul ca poate cunoaste mici modificari, ca poate sa fie pe aceiasi lungime de unda, spatiul intimitatii nu mai este posibil. Psihoterapia de cuplu ramane o poveste a structurii iubirii data de intimitatea atacata. Cuplu si psihoterapeutul sau psihoterapeutii sunt in ipostaza unui paianjen caruia i s-a atacat panza si care este pus in situatia de a o reconstrui.