O lume nebuna, nebuna, nebuna

Dar daca toti trebuie sa fim primii, atunci vom fi cel mult in rand cu ceilalti, ne vom inghesui in primul rand si vom face tandari  prima treapta a podiumului, care nu va fi in stare sa suporte atatia campioni. Si care mai este distractia daca fiind primul esti in rand cu toti ceilalti?

Exemplul urmator nu este poate cel mai bun pentru ce voi dezbate in continuare, dar este unul personal si legat de subiect. Ma surprind uneori simtind  zvacnitura "aceea" de inima in momentul in care cineva "imi ia fata" in trafic. Realizez cat de greu este sa ma dezbar de o anumita competitivitate neproductiva, straina de fiinta mea si care nu spune nimic despre cine sunt eu si ce pot face eu. Eu, raportandu-ma la mine si nu la ceilalti, caci ce relevanta are performanta mea daca nu o raportez la faptul ca pentru a o atinge poate am renuntat la ceva important pentru mine, poate am facut un efort incredibil de vointa, de concentrare, de putere, poate am depasit un handicap, etc. Ea se numeste performanta doar pentru mine si raportata la nivelul si conditiile de la care am plecat spre indeplinirea ei. Raportata la altcineva si altceva este goala de sens, nu spune nimic din povestea ei.

Este foarte bine sa fii activ, sa fii competitiv, sa ai succes, atata timp cat nu cazi in capcana activismului. Activismul, ca mecanism de aparare, se refera la faptul ca individul este angrenat tot timpul, de bunavoie si pana la epuizare, in diverse activitati, pentru a evita sa se confrunte cu anumite aspecte ale vietii lui, cu momente de reflectie, cu anumite stari sufletesti, cu hotarari sau alegeri importante de viata, toate acestea avand un anumit potential stresant, negativ, din punct de vedere psihic. De exemplu, doua forme specifice ale activismului sunt workaholismul (dependentii de job) si shopaholismul (dependentii de cumparaturi) dar nu este nevoie de aceasta specificitate pentru a depista activismul ca mecanism de aparare.

 

Este mult mai probabil sa intalnim oameni atat de ocupati incat nu isi acorda nici 5 minute pe zi pentru ei, pentru a se intreba ce simt, cum se simt, ce vor, ce le place, incotro se indreapta viata lor, etc. Acestia sunt oamenii pe care ii sperie linistea, care daca stau intr-un loc nu "isi gasesc locul", care nu stiu "ce sa faca cu mainile", simt ca "pierd timpul" atunci cand se opresc din cursa lor nebuna catre nicaieri si care au nevoie sa fie "indispensabili" pentru altii si la un moment dat chiar isi inchipuie ca sunt.

 

Esentialul, pe care ei il pierd din vedere, este ca sunt indispensabili doar pentru ei insisi. Iar acesta este exact mobilul mecanismului lor de evitare…fug cat pot de ei insisi, pentru ca a sta cu ei insisi ar insemna sa traiasca (sa tolereze) o anumita doza de anxietate.

Orice schimbare, fie in bine fie in rau, inseamna trecerea de la o situatie de viata cunoscuta la una noua si ca urmare iesirea dintr-o stare de confort, de obisnuinta, si acomodarea la o noua realitate. Acest proces de trecerea de la o realitate de viata cunoscuta (obisnuinta) la o noua realitate (care va deveni la randul ei obisnuinta), presupune trecerea printr-o anumita stare de stres, anxietate, legata de acomodare, pe care unele persoane o resimt mai acut decat altele in functie de gradul propriu de flexibilitate, de toleranta la schimbare. Si tot in functie de gradul propriu de flexibilitate va fi perceputa si perioada de timp necesara acomodarii, ca fiind lunga sau scurta.

Este necesar sa intelegem acest proces ca fiind unul normal, pe care orice om normal il poate tolera. Oricat am fugi de noi, la un moment dat ne vom ajunge din urma si abia atunci procesul va fi mai greu si mai indelungat decat ar fi fost “la vremea lui”.

Sa fim deci proactivi, constructivi, insa nu in asemenea masura incat sa fugim de noi.

In mod paradoxal, a fi prea activ inseamna a lasa multe probleme nerezolvate si la un moment dat a deveni strain de propria persoana, de propria viata, a deveni propria-ti victima si candidat la depresie.

Sursa foto