Merita barbatii mintiti?

Am scris, saptamana trecuta, despre unele dintre cele mai folosite minciuni masculine si despre momentele in care barbatii aleg sa minta. Un studiu arata faptul ca ei mint de doua ori mai mult decat noi, femeile. Daca veti incerca sa ii intrebati pe barbatii din jurul vostru -asa cum am incercat sa o fac si eu pentru articolul de saptamana trecuta- veti descoperi ca ei nu se grabesc sa recunoasca ca isi mint partenerele, sefii sau prietenii. In schimb, daca veti intreba femeile, atunci trebuie sa va pregatiti pentru tot felul de povesti: fie despre bijuterii cumparate pe ascuns si purtate ca si cum ar fi fost vorba de aceleasi bijuterii vechi, cunoscute de catre sot (sotul femeii care mi-a povestit asta a descoperit, intr-un final, ca sotia lui isi cumpara mereu bijuterii de aur, cu toate ca ea mizase pe lipsa de observatie masculina), povesti despre bani dati de sot pentru ingrijirea casei si care ajung sa faca parte din fondul secret al sotiei, multumita economiilor facute de aceasta si cate si mai cate.

Aveti cumva impresia ca noi nu ne lasam mai prejos? Ca nu le putem face fata barbatilor si minciunilor lor?

Stiu ca ni se pare un lucru firesc sa spunem, din cand in cand si atunci cand stim ca am cheltuit mai mult, ca am cumparat acel obiect -fie pentru noi, fie pentru casa- cu cel putin cateva procente bune mai putin, numai pentru ca avem impresia ca barbatul de langa noi nu va putea primi adevarul si ca va reactiona negativ. De ce, daca ne pare -unora dintre noi- atat de firesc sa spunem o astfel de minciuna alba, nu ni se pare la fel de firesc ca ei sa detina intregul control al finantelor familiei -cei mai multi barbati sunt incantati sa poata depinde si de veniturile partenerei de viata si sa ii spuna, eventual, daca ii poate imprumuta mamei ei niste bani sau nu; e strict o chestiune de control, dupa cum privesc eu lucrurile- si de ce nu ne mai bucuram daca, de exemplu, el alege -vorbim despre acelasi barbat ipotetic- sa isi imprumute un prieten cu o suma mare de bani fara a ne spune?

Aceste minciuni pe care partenerii aleg sa si le spuna, cele referitoare la bani si necesitatea de a recurge la subterfugii uneori ridicole dar foarte inventive, nu arata oare o anumita imaturitate in relatie? Nu speram cu totii sa putem marturisi partenerului nostru ca am fost atat de nebuni incat sa ne dam jumatate de salariu pe un lucru care ne va face placere? Nu de aceea ne dorim sa ne gasim jumatatea?

Minciuna in relatie, pro sau contra?

Minciunile, mai ales cele albe, ne pot ajuta intr-o multime de situatii in care echilibrul cuplului este amenintat. Ele pot, intr-o cearta care ameninta sa devina un razboi in toata regula, sa dezamorseze aceasta discutie. Nu ti s-a intamplat niciodata sa ai o cearta careia sa nu ii vezi niciun sfarsit, o cearta pornita dintr-un nimic si sa accepti -mai mult pentru a aplana conflictul decat din convingere- ca argumentele lui incep sa aiba sens pentru tine? Asta face, cateodata, parte din strategiile pe care le aplicam pentru a aplana un conflict si pentru a-l face pe adversarul nostru -partenerul nostru in tot restul timpului- sa nu mai aiba motive pentru a continua cearta.

Si nu ar urat ca barbatul caruia noi ii spunem o minciuna mica, una "pozitiva", in genul "Mie imi placi mai mult de cand ai facut burtica", sa nu mai aiba incredere in cuvantul nostru niciodata si sa nu mai accepte niciodata cu inima usoara complimentele noastre -sincere, in cele mai multe cazuri, pentru ca il iubim?

Afirmam sus si tare ca nu ne place sa fim mintiti. Niciodata. In nicio circumstanta. Dar ne-ar placea oare sa descoperim ca cei din jur nu ne plac? Ca prietenii considera ca glumele noastre sunt nesarate si ca simtul umorului ne lipseste cu desavarsire, chiar daca noi credem ca ii facem pe toti sa rada cu pofta? Sau ca, in ciuda dragostei pe care ne-o poarta, barbatul de langa noi nu s-ar da in laturi de la cateva fantezii erotice care sa o aiba ca protagonista pe prietena noastra cea mai buna sau cu sora noastra? Sau ca, in ciuda dragostei pe care parintii nostri i-o arata, el ii considera enervanti si ar face orice pentru a-i vedea mai rar? Eu admit, desi nu imi place sa o recunosc, ca prefer uneori minciunile prin omisiune, pentru ca exista adevaruri dureroase sau mai putin placute pe care nimeni nu doreste sa le auda de la persoana iubita. Nu e vorba, evident, de acele minciuni atat de serioase incat ne-ar putea distruge relatia, odata scoase la lumina.

Am citit undeva o comparatie foarte buna: minciunile sunt micile fisuri care apar in fundatia relatiei noastre. Sunt inerente, intr-o relatie de lunga durata, dar trebuie vegheat asupra lor mereu, pentru a nu se mari si a nu se transforma in crapaturi care sa surpe increderea dintre cei doi parteneri si sa provoace dezechilibrul relatiei.

Ramane sa ne intrebam: merita barbatii mintiti? Voi ce parere aveti?