Marea

Daca am putea cumpara fericirea si orice lucru din lumea asta stramta si rece cu scoicile stranse in mormanele uriase din locurile pustii de pe plaja, acolo unde nu exista decat marea in culoarea ei infinita si vantul ce raspunde cu soaptele sale prelungi si oarbe, intrebarilor sufletului meu ce zace cu indolenta si ratacire stranie, afundat odata cu mine in nisipul prea greu de raspunsuri si de culori!

Dar ele, culorile, sunt de fapt amintirile ce-mi bantuie in nestire fiinta rascolita si acum de apa aceasta de culoarea smaraldului, desprinsa dintr-o piatra neslefuita parca.

Daca as putea cumpara marea cu scoicile acestea mari, mici, sfaramate de furia talazurilor in zorii zilei, schelete sidefii ce ne ranesc picioarele nesimtite, semn ca nu ar trebui sa le ignoram, au fost candva atat de vii!!! Cam asa cum ma simt si eu cand ochii mei se intalnesc cu ochii sai, ochii marii.

Fara putinta de tagada visul care-mi chinuie sufletul este casa mea de pe plaja. Acolo unde iubirile pierdute nu renasc si, intr-un fel ciudat, asta nu ma distruge, ci dimpotriva ma ridica sublim. Sub fiecare cadavru al unei iubiri se afla o parte a sufletului care se inalta, precum spiritul unui om bun spre cer. Poate tocmai de asta ma simt mai usoara! Dupa fiecare despartire nu simt regret, ci o imensa bucurie…cum ca ei despartirii ii va urma o alta intalnire sau... poate o revedere... Probabil ca sunt dintre cei mai fericiti.

Iubesc marea pentru ca e singurul loc unde ma pot dezbraca de mine. Pot arunca cu nonsalanta toate straiele ce in cursul anului m-au impovarat, au atarnat din ce in ce mai greu si au sfarsit prin a se dezintegra. Azi o maneca a sufletului, maine un tricou invechit al unei amintiri din liceu, peste o luna haina de blana sintetica a iernii gri traita in iubiri ascunse sub plapuma din mansarda unei case vechi, nationalizata... pana cand constat, ca nu mai am ce pune pe mine...decat eu mai sunt acolo!

Caut din ce in ce mai des salbaticia la mare, ca o intoarcere fireasca la origini, acolo unde eram iarasi doar eu si natura. Si am senzatia neplacuta ca oricine m-ar vedea asa despuiata, ar putea vedea in mine, ca intr-o radiografie toate bolile de care sufera sufletul meu. Si asta nu doresc.

Pana sa ajung la plaja asta virgina, chiar si drumul m-a fascinat fara intrerupere. Numai stuf si pasari, din cele negre cu o dunga alba subtire, ca dunga orizontului, si ciocul lung care le da cred si puterea de a tipa in halul in care o fac. Prea puternic pentru urechile mele obosite inca de zgomotul orasului infiorator, plin de betoane si fieratanii. Dar cand ajung pe plaja... Ma doare frumusetea cu care ma primeste marea. Da, senzatia mea este ca durerea nu vine din miscarea sa lasciva precum mersul unei femei frumoase ce se simte privita si admirata, ci vine din neputinta de o pastra. Vine si pleaca continuu, intr-un dans ametitor al valurilor grele de spuma, de meduze si pesti ce se lupta zi de zi pentru supravietuire, vad undita chiar si cu ochii lor ciudat pozitionati si cei mai multi nu se lasa amagiti de momeala. Daca am face si noi la fel cu iubirea!! Dar noi sorbim vrajiti perpetuu din ea, din otrava si mierea sa, care se amesteca intr-o licoare ametitoare si sfarsim totdeauna in carlig.

Si intreaga noastra viata se tine intr-un fir de ata, pe care in lupta continua pentru evadare, o incurcam rau de tot, apar acolo noduri de toate felurile, care nu vor fi dezlegate niciodata. Care mana are rabdarea s-o faca, poate ramane in sfarsit langa mine pentru totdeauna! Dar teama-mi e, ca asta nu se va intampla pana la capatul atei.