Asa cum spunea batranul Aristotel candva, oamenii sunt animale sociale. Avem o nevoie constanta de relationare, comunicare, interactiune. Avem nevoie sa nu ne simtim singuri. Ca atare, cautam sa ne inconjuram de cei asemenea noua. Sau de cei cu ale caror idei rezonam. Sa fim in preajma celor frumosi. Sau a celor destepti. Sau a celor care ne fac sa radem.
Cand eram micuta, aveam in scoala o fata absolut incantatoare. Nu facea nimic propriu-zis. Era de ajuns sa fie prezenta. Era tacuta, pasiva, aproape lenta in miscari. Nu schimbasem nici macar doua vorbe cu ea, dar cumva, mi-era draga. Daca m-ai fi intrebat atunci de ce, n-as fi putut sa-ti dau un raspuns clar. Au trecut anii, a venit randul Capacitatii si-al banchetului de clasa a opta. Am trecut fugar prin amandoua, fara un entuziasm prea mare. Am continuat sa o vad pe aceasta tipa misterioasa, dar absolut incantatoare. Si, chiar inainte de a parasi definitiv scoala generala, mi-am dat seama de ce o simpatizam cu totii. Nu pentru ca era ingrozitor de inteligenta sau pentru ca avea un simt al umorului iesit din comun. Nici pentru ca s-ar fi facut remarcata pe la cine-stie ce olimpiada internationala. Nu. Ci pentru ca era frumoasa.
Inimaginabil de frumoasa. Tenul alb, usor pistruiat, un nas mic, doi ochi mari si albastri, incadrati de gene blonde, precum parul care acum ii ajungea pana deasupra soldurilor, o gurita mica, de copil. Avea o intreaga alura de inocenta si delicatete. Expira frumusete prin fiecare por al pielii.
Pe vremea liceului, am cunoscut un tip tare interesant. Eram extrem de atrasa de el si nu-mi puteam explica de ce. Nu era prea inalt, nu avea ceea ce se numeste acum „o constitutie atletica”, nasul parca era prea mare si putin coroiat, iar zambetul ala vesnic intiparit pe chip capata deseori forma unei grimase. Dar la scurt timp dupa, am realizat ce anume ma facea sa-l plac. Avea un stil absolut criminal de a povesti orice tarasenie. Ma facea sa rad pana la lacrimi, iar imediat dupa ma provoca la o dezbatere foarte serioasa, in urma careia castiga de fiecare data. Era ca si cum ar fi urmat un curs de retorica. Toate cuvintele ii veneau natural, spontan, fluidic.
Acum cateva luni, m-am imprietenit cu o fata, amica a unei amice. Tipa – misto. Inalta, slaba, cu craci lungi si sani frumosi, purtatoare fidela de tocuri si gentute la incheietura bratului. Nu prea ne asemanam noi. Vestimentatia era un subiect lung disputat, locurile in care am vrea sa mergem nu corespundeau niciodata si ce sa mai zic de preferintele muzicale? Undeva la poli opusi. Deseori spunea prostioare care ma scoteau din minti. Dar cand tacea si zambea, nu puteai sa nu o placi.
Legea compensatiei presupune dezvoltarea sau, dimpotriva, atrofierea anumitor abilitati de ordin social, intr-un anumit context. Frumusetea fizica, de pilda, este una dintre cheile care deschid aproape toate usile. Din pacate, aceasta frumusete alege oamenii oarecum aleatoriu. Si vine rar. Un om inzestrat cu o frumusete autentica (de la mama lui) este acceptat cu usurinta intr-un grup social. E perfect firesc, daca ma intrebati pe mine. Oamenii iubesc frumosul. El, in principiu, nu este nevoit sa faca ceva in mod deosebit pentru a fi placut de grup. Nu in prima faza, cel putin. Infatisarea a facut deja pasul asta pentru el. Aceeasi regula nu se aplica, insa, in cazul unui tip bondoc, cu burtica si cu un chitait sonor pe post de ras. El trebuie sa vina cu ceva in plus. Fie umor, fie inteligenta, fie carisma. Trebuie sa su-pli-neas-ca, iata, aceasta "lacuna". Trebuie sa-l egaleze sau chiar sa-l devanseze pe tipul frumos mai sus mentionat, compensand cu o abilitate sociala dobandita. Si asta e valabil nu numai in cazul relatiilor interumane obisnuite, cat si in cazul celor de cuplu.
Cum se face ca aproape in orice grup de prieteni exista un grasut care face mereu pe bufonul si starneste hohote de ras? Sau ca de nenumarate ori, cel mai tacut tip din grup e si cel mai frumusel? Sau ca tipa aia cu nasul mare si buzele subtiri e ridicol de inteligenta? Va spun eu! Le-gea com-pen-sa-ti-ei!
Cluburile si imperecherea
