Ma intrebau adesea cum reusesc si eu le raspundeam:sunt libera! Aveam libertatea sa gandesc ce vreau eu,cand vreau eu,cum vreau eu.Ma priveau nedumeriti si cu timpul au renuntat sa mai intrebe.Eu aveam timp si aveam carti,multe carti.
Timpul meu era altfel decat al lor.Chiar si timpul cand stateam la coada ca sa-mi iau ratia.Acolo era locul in care imi dezlegam rebusul sau imi citeam cartea.Aveam si prieteni,chiar multi si buni,si adevarati.In fiecare sambata ne adunam la o icra de fasole,creveti vietnamezi si clatite facute din paste lasate la inmuiat in apa si vorbeam,dezbateam,glumeam,filozafam.. Aveam teatrul,Teatrul mic, Nottara,Bulandra,National si mai ales aveam timp,mult timp. Apoi treptat m-am imbolnavit,da m-am imbolnavit de democratie.Nu,n-a fost chiar dintr-o data!
A fost un proces lent dar sigur. Am inceput sa nu mai am timp. Cartile incepusera sa fie doar niste coperti frumoase iar prietenii se risipisera prin lume in goana dupa bani."'Acasa'' insemna tot mai mult locul de unde luam salariul iar duminica o mai gaseam in calendar cel mult, de doua ori pe luna.Usor capul mi s-a aplecat, cuvintele s-au aplatizat,gandurile au devenit subcutanate si libertatea,acea libertate a mea, s-a tot anemiat pana cand am ajuns pe acest pat de spital. Aici suntem multi si toti bolnavi de spaime,de nesinguranta,de ziua de maine. Nu avem medici,ne tratam fiecare cum putem,avem doar niste supraveghetori,care daca unul dintre noi da semne ca s-ar insanatosi,mai ne baga cate o frica pe gat si boala revine.Au mai plecat dintre noi si pe la alte spitale, dar s-au ales cu inimi rupte si copiii mutilati la suflet.Acolo cica te platesc bine cand esti bolnav de aia unii nici nu au mai venit. E drept, pot sa ma misc unde vreau,cand vreau ,pot sa si urlu cat ma tine gura,pot sa scriu ce vreau pe pereti,pot sa injur, nu ma aude nimeni,trebuie doar sa platesc,chiar daca nu am,trebuie,altfel, imi pierd singurul drept care-l mai am : acela de a fi bolnav.
Bat clopote de vant
