Eu... sunt un conifer

Ma uit fara niciun pic de panica in jurul meu si-mi vine in minte bancul cu nebunii in salonul carora intra medicul si vazandu-i pe toti lipiti de tavan ii intreaba "ce faceti voi, acolo sus?"
"Suntem frunze" raspund nebunii.
"Hai c-a venit toamna, zice doctorul".
Cad toti, mai putin unul. "Tu ce mi-ai ramas acolo?"
"S-avem pardon, io-s conifer".
 
Asa si eu acum. A venit toamna. Ei si?
Numai Nichita mai era frunza si cadea la pamant.
Am stat azi intre copii. Ne-am jucat. Scoala asta... Tinkerbell... unde ma poarta pasii de mai bine de un deceniu, in fiecare dupa amiaza de Luni, e ca o sala de soulness. Iete ca am mai inventat un cuvant. Soulness. Cumnat cu Fitness.
 
Telefonul. Suna, raspund, ascult, raspund. Intreb. Mi se raspunde. Mint ceva. Salut. Inchid. Ma grabesc. Suna iar. Acelasi lucru. Si iar. Acelasi lucru. Cand nu suna el, sun eu. Mereu mai e ceva ce trebuie spus. Mereu mai e ceva ce trebuie intrebat. De multe ori, nu e nimic de spus, nimic de intrebat si el tot suna.
 
Mi-am inceput ziua cu cinci dinti scosi. Nu ai mei. Inca. Ai cainelui. Ala micu', fi'su lu' ta'su. Miros de sange. Adrenalina. Flirt. Acum 15 ani, acelasi medic imi zambea indragostit. Era asa frumos. Azi semana mult cu Mos Craciun. Mi-e drag. Anestezie. Somn. Toate in acelasi perimetru. In afara acelui perimetru, drumuri. Am socotit. Numai azi am parcurs 90 km in lung si in lat. Si nu-s taximetrist. Sunt o fraiera.
 
Noaptea mi-am petrecut-o vorbind cu cel care sustine ca ma iubeste mai mult decat oricine pe lumea asta. Nefiind tata persoana in cauza, am dubii. A ramas sa redeschidem acest subiect peste doi ani. Intre timp am propus sa traim demonstrand cu fapte astfel de vorbe cu greutate. Cum nu eu sunt aia cu gura mare (de data asta), privitor ca la teatru ma inchipui.  M-am ales cu un sms azi in care mi se aducea la cunostinta ca mai am 23 de luni si 29 de zile. Am ras.
 
Ieri n-am fost langa ai mei sa-i vad trecand in cel de al 34-lea an de casnicie. I-am suparat, i-am intristat.
 
Alaltaieri m-am pierdut intre doua minti ratacite. Un copil fara poveste. Cateva ore mai tarziu, un prieten fara poveste. Copilului i-am luat piciorul in mana si mi-am  lipit talpa mica de ureche. A fost prima convorbire pe care am avut-o cu un autist. Din ce nu mi-a spus, am inteles ca are nevoie de mine. De tine. Si de noi. O sa mai scriu despre asta.
 
Prietenului i-am luat capul intre palme si i-am zambit linistit soptindu-i propria poveste. O abandonase. Ar fi fost nedrept sa se rupa definitiv de ea. Si-a asumat-o eroic si i s-a predat din nou. Acum el si povestea sunt din nou impreuna.
 
Cateodata ma intreb de ce trebuie sa ne amintim chiar totul?
 
Recapitulez: Eu… sunt un conifer.