Mi-am pus un tango poate ma mai ajuta. (asa, ca o paranteza… cum bine stiti, timpul trece altfel cand scrii. Intre un rand si altul se poate intampla sa treaca ore. Evident, cititorului i se pare mereu ca randurile se scriu chiar atunci cand el le citeste. Putini se gandesc la ala de scrie, majoritatea luand in calcul ceea ce scrie, fireste, nicidecum conditiile in care scrie sau alte amanunte de genul.) Mie imi place sa vizualizez aproape totul. Inclusiv pe aceia ale caror randuri le savurez in timpul lecturii. De-aia nu pot sa-l citesc pe Balzac cu placere. Nici pe Sadoveanu. Inainte de orice, infantila cum sunt, ma doboara aparentele: vad doi umflati care se aseaza la masa de scris duhnind a ceapa si a alcool si aud scaunele de sub ei scartaind de durere... Si nu mi-i pot imagina grabindu-se nicaieri, niciodata. Odata asezati, pana nu le da din nou foamea ghes... astia doi scriu fara intrerupere. Pagini dupa pagini. Infinite detalii servite cu stomacul plin infometatilor de literatura. Imi par mult prea calculati ca sa fie pe gustul meu. Sunt genul care 'profita' de talentul pe care il au fiind constienti de ceea ce lasa in urma lor. Eu ii prefer pe astia care scriu fara sa le pese de consecinte, impinsi de cuvinte; care nu vad niciodata albul hartiei ci doar imaginile care se avanta spre ea.
(imi vine acum in minte un vers din Nichita "ma doare zidul"). O fi fost el beat mort cand a scris asta dar il ador pentru ca il cred. Si il vad. Il vad tarandu-se spre masa de scris, cautandu-si stiloul cu disperarea cu care isi cauta un orb bastonul pierdut, urlandu-si durerea intr-un cuvant mut ->'zid'. Dar ma rog, fiecare cu ale lui. In clipa asta ma intreb cum sa fac trecerea de la durerea unui geniu la durerea unei blonde (moi) si ma umfla rasul. N-am ce dracu de trecere sa fac. Schimb vorba.
Si-asa... eu scriu numai atunci cand nu mai sunt in stare sa gandesc. Si normal ca actionand fara sa cuget, fac numai prostii. Sau si mai trist, nu fac nimic. Odata ma pomenesc ca mi se inghesuie in cap atatea voci incat imi vine sa urlu "taceti fi-r-ati ale dracului sau vorbiti pe rand ca asa nu se mai poate!!!" Si-atunci ma asez si astept. Ca la dictare. Sper sa nu fiu schizofrena. Asta mi-ar mai lipsi.
Ceva totusi se intampla. Simt ca se incheie ceva. Un ciclu. Nu-mi dau seama daca este vorba de ceva valabil pentru fiecare dintre noi sau daca e o chestiune personala.
Senzatia - redusa la un exemplu oarecare - e aia dintr-o sala de examen din care nu poti iesi desi ti-ai cam terminat treaba. In jurul tau nervi intinsi, emotii, concentrare, liniste, oboseala, un miros pestilential de creiere incinse. Tu esti epuizat, retinut, plictisit de atata scris, oripilat de privirea pe care ti-o arunca supraveghetorul… te uiti in jur, te intrebi 'astia ce dracu' mai au de scris, de ce nu termina?' Verifici ceasul.. oftezi si te gandesti la libertatea de afara. Vezi raza de soare, simti aerul care intra prin fereastra, observi o vrabie, auzi rasul unor copii, te surprinde frana unei masini, iti doresti o guma de mestecat… o tigara si incepi sa tanjesti dupa ele toate de parca s-ar afla undeva departe de tine, inaccesibile. Si totusi numai o usa va mai desparte. Astepti sa auzi soneria ca sa poti s-o zbughesti afara si sa te apuci de... aia e: de ce sa te-apuci mai intai, odata ajuns afara? Pana aici… aproape ca e firesc ce se intampla. Dar mai am de facut o precizare. Nu ti-a atras nimeni atentia ca au trecut… cinci ani. Cinci ani de cand tu ti-ai incheiat lucrarea si astepti sa termine si ceilalti ca sa poti parasi sala.
E absurd!
Da stiu, undeva e o neintelegere, realul si irealul n-au ce sa caute imbarligate in propria-ti existenta. Tu esti genul realist, fantsticul nu se prinde de tine. Si totusi afla ca tu de cinci ani astepti sa iesi pe usa.
"TU" -adica eu- ca eu cu mine vorbeam acum. Povestea asta de mai sus e o metafora, evident, dar din fericire sau nefericire subintelesurile ei imi evidentiaza mie realitatea. Sunt intr-adevar cinci ani de cand bat pasul pe loc. Execrabila coregrafie cu cine mi-a facut-o. Cert e ca daca nu improvizez niste pasi o sa arat in curand ca dansatorii din anii '80. Imi mai trebuie mustata si un bulb verde deasupra capului.
Imagini, imagini… imi vin in cap imagini. Intr-o zi o sa va povestesc poate cum intalnirea cu Helen Carmichael (http://www.helencarmichael.com/) mi-a schimbat viata. Am cunoscut-o la Berlin, la un workshop. Eram acolo inconjurata de unii dintre cei mai talentati scenaristi ai momentului. Diversi Europeni veniti sa invete meserie de la oameni imensi. Nici azi nu realizez prin ce miracol am ajuns sa petrec cu ei o luna de zile. Nu s-a prins mare lucru de mine dar am inteles cat de fascinanta e lumea filmului de animatie, cat de greu se scrie un scenariu si cat de mica sunt eu. Metoda pe care o foloseste Mrs Carmichael (fie ca lucreaza cu mine sau cu Pacino - da, ea lucreaza cu Pacino - si de data asta chiar nu fac misto de nimeni) este aceeasi: iti da o plansa si o punga de jucarii de toate formele si culorile, unele reprezentand obiecte, altele oameni, altele animale etc. Tu ti-alegi ce vrei si pe cine vrei din punga si iti faci macheta momentului pornind de la generalitati si ajungand la maruntisuri. Papusile reprezinta oamenii pe care ii ai in viata ta sau ai vrea sa ii ai iar restul obiectelor simbolizeaza... ce vrei tu - de la ocupatie pana la... constipatie. In ordinea importantei. Ai vise? Gaseste-le un echivalent in punga cu pricina si aseaza-le pe planseta. Ai griji? Fa acelasi lucru. In cateva minute ajungi sa iti privesti propria-ti viata ca un Dumnezeu. Si descoperi ca nimic nu e pozitionat acolo intamplator. Si te miri ca boul cand vezi care e traseul pe care il cauti, cand vezi cine iti sta in drum si pe cine ai la spate... cand iti vezi secretele expuse pericolului de a fi gasite de altii... etc etc etc. Si vazandu-te atat de clar intelegi ce iti place, ce nu iti place, ce vrei, ce nu vrei. Important insa - esential este sa vorbesti. Nu te uita ca boul in plansa, vorbeste. Cu tine, cu aia de langa tine… pune intrebari, asuma-ti raspunsuri, fa tot ce iti trece prin cap si o sa innebunesti descoperind cate stii si cate poti. Important e sa vezi.
Eu n-am punguta cu jucarii. In schimb citesc ce scriu si vad ce-mi lipseste. 25 de ani n-o sa mai fac niciodata. 35 da. Se pare ca am nevoie de un set nou de intrebari la ale caror raspunsuri sa incep sa ma gandesc. Asta e! Un nou examen. O alta sala. Nu trebuie sa fac vreo schimbare radicala in viata mea, trebuie numai sa schimb setul de intrebari. Cine crede ca are vreodata raspunsurile, se insala amarnic, frumusetea vietii e sa ii gasesti intrebarile si-apoi sa te prefaci ca le raspunzi. Cand obosesti sa mai intrebi, atunci s-a terminat.
Ma duc sa ma culc. Abia astept sa ma trezesc si sa incep sa-mi pun intrebari.
Eu... sunt un conifer
