Cand spunem "Junimea" si "Convorbiri literare" ne imaginam o grupare exclusivista de inelectuali imbracati in frac, cu papion si monoclu, care se reunesc periodic pentru a citi si comenta ultimele lor scrieri intr-un cadru restrans, impregnat de cultura si istorie. Aceasta este imaginea standard pe care ne-o servea pana de curand manualele scolare atunci cand venea vorba de personaje marcante ale culturii romanesti.
Cu toate acestea trebuie sa fim constienti ca inainte de a fi "scriitori" si apoi "mari scriitori", toate aceste nume ilustre au fost mai intai de toate oameni, cu slabiciuni si metehne, uneori stralucitori, alteori decadenti, insa niciodata straini de cele lumesti. Putin stiu asadar ca in cadrul celebrelor reuniuni literare ale Junimii se fuma, se degustau bauturi fine si nu de putine ori se faceau glume licentioase, de budoar. Doi dintre membrii marcanti ai Junimii - din intamplare si foarte buni prieteni - au scris istorie, lasand repere de nezdruncinat pentru cei care le-au urmat, prin urmare ne este foarte greu sa acceptam ca penelul lor a dat lumii si altceva decat capodopere.
Echilibru precar pe Creanga erotismului
Pe Ion Creanga il stim asa cum ne este infatisat in manualele scolare sau pe copertile cartilor sale, editate si iarasi reeditate: bonom si pus pe sotii. Cu privirea blanda si barbuta simpatica, parca iti vine sa-i sari pe genunchi si sa-i spui ce daruri ai vrea sa primesti de Craciun. Citind "Amintirile" si povestile care l-au facut celebru, ne este asadar greu sa ni-l imaginam in fata bojdeucii, gol, cufundat pana la mijloc intr-un poloboc plin cu apa, lucrand de zor la ceea ce avea sa devina mai tarziu una din capodoperele literaturii romane. Fara indoiala, zeci de generatii de copii au crescut citind peripetiile lui Harap-Alb sau ale lui Stan Patitul, prin urmare rolul lui in propasirea literaturii pentru copii este de necontestat. Insa, asa cum bine stim, societatea isi construieste idoli doar pentru a gasi mai tarziu pretexte sa-i doboare sau... reinterpreta.
Asa se face ca, odata cu surpriza produsa de publicarea "Povestii povestilor", critica literara contemporana, inclinata sa gaseasca ineditul acolo unde poate ca nu este decat banalitate, a inceput sa-si puna tot felul de intrebari, pentru a scoate la lumina partea mai putin stiuta a scrierilor lui Creanga. Evident, in incercarea exagerata de a gasi simboluri erotice chiar si in cele mai nevinovate pasaje, riscam sa cadem in extrema cealalta si sa ne intrebam spre exemplu "de ce punguta si de ce neaparat cu doi bani?"
Lasand la o parte speculatiile, sa ne oprim totusi putin asupra uneia dintre nuvelele mai putin cunoscute ale lui Creanga: "Mos Nechifor Cotcariul". La primul nivel al lecturii, lucrurile sunt cat se poate de simple: un caraus poznas si trecut binisor spre varsta a treia, casatorit de mai multe ori si putin cam iubaret din fire, este rugat de un boier instarit sa-i duca nora cale de cateva poste bune, pana la Piatra. Zis si facut. Omul se pregateste de drum nu inainte de a-i da babei sale ultimele indicatii, incarca calabalacul jupanesei si pe ea si porneste. In mod normal, drumul putea fi facut intr-o zi insa, ca un facut, odata cu caderea serii se strica ceva la caruta si cei doi sunt nevoiti sa inopteze in padure. Mosul, hatru, incepe sa fac tot felul de aluzii la jivinele si duhurile rele care i-ar putea ataca, astfel incat jupaneasa, mai slaba de inima, refuza sa doarma in caruta si se aciuiaza langa mos, in apropierea focului. Dimineata, Mos Nechifor Cotcariul are o surpriza: uneltele cu care trebuia sa repare paguba si pe care nu le gasise in seara din ajun erau bine-mersi in caruta, pitite printre bagajele jupanesei, astfel incat cei doi isi pot continua in cele din urma drumul. Asa cum spuneam, nimic care sa anunte un eventual substrat pornografic.
Sa o luam insa pe rand: Reputatia de "cotcar" al lui Mos Nechifor nu este straina lumii monahale din imprejurimi: "Tot tata mai spunea ca ar fi auzit de la bunicul bunicului meu ca protopopul de la Neamt, de pe vremea aceea, ar fi zis unor calugarite, care pribegeau in saptamana mare prin targ: - Maicelor! - Blagosloveste, cinstite parinte! - De ce nu va astamparati in manastire si sa va cautati de suflet, macar in saptamana patimilor? - Apoi da, cinstite parinte, cica ar fi raspuns ele cu smerenie, lana asta ne mananca, pacatele noastre... Dar n-am mai veni noi, caci, cum stii sfintia-ta, mai mult cu siacul ne hranim, si apoi, de nu curge, macar picura, si cine misca tot pisca. Protopopul atunci, sarmanul, cic-ar fi oftat din greu, inghitind noduri..., si ar fi dat vina tot pe mos Nichifor, zicand: - De-ar crapa odata sa crape si harabagiul care v-a adus! C-atunci stiu ca n-ar avea cine sa va mai carabaneasca asa de des pe la targ". Prin urmare, socrul jupanesei Malca ar fi trebuit sa stie pe mana cui isi lasa nora, dar si-a asumat riscul la insistentele acesteia.
Odata poriniti la drum, Mos Nechifor incepe sa o tachineze pe jupaneasa Malca povestindu-i tot felul de istorii de groaza sau vaitandu-se ca nu se mai intelege deloc cu sotia, pe un ton glumet si aluziv, amintind de un alt personaj al lui Creanga din "Amintiri", care, plecat la drum, isi sfatuieste nevasta : "Olimbiada, ia seama bine la borta aceea!", dupa care scriitorul adauga : "Caci niste porci, spargand gardul intr-un loc, se innadise in gradina lui la papusoi."
Conversatia se poarta in termeni normali, ca intre un un barbat si fiica sau nepoata lui. Doar ca baba lui Mos Nechifor este stearpa iar jupaneasa tanara, sprintara si maritata abia de doua saptamani. Si pentru ca Mos Nechifor are gura pocita, caruta se strica in fapt de seara iar carausul descopera ca nu are cu ce sa o repare, deoarece uneltele pe care - culmea! - le purta cu sfintenie dupa el, disparusera ca prin farmec. In asteptarea unui alt caraus cei doi innopteaza in padure in jurul unui foc, prilej pentru Mos Nechifor sa reia tachinarile. Iar jupaneasa, de dat aceasta, mai nu vrea, mai se lasa: "- Iaca un lup vine spre noi, jupanesica! - Vai de mine, mos Nichifor, unde sa ma ascund eu? - Despre mine, ascunde-te unde stii, ca eu, unul, ti-am spus ca nu ma tem nici de-o potaie intreaga. Atunci biata Malca, de frica, s-a inclestat de gatul lui mos Nichifor si s-a lipit de dansul, ca lipitoarea. A sezut ea asa cat a sezut si apoi a zis tremurand: - Unde-i lupul, mos Nichifor? - Unde sa fie?! Ia, a trecut drumul pe dinaintea noastra si a intrat iar in padure. Dar cat pe ce erai sa ma gatui, jupanesica, s-apoi, daca scapam iepele, stiu ca era frumos". Oare ce o fi vrut sa sugereze mosul tinand cont ca iepele erau dezlegate si priponite bine?
Mos Nechifor continua: "Eu, babei mele, ca merge pe douazeci si patru de ani, de cand traiesc cu dansa, si ce n-a facut ea si cat nu m-a cihait de cap sa-i spun, si tot nu i-am spus. Si ea, din pricina asta are sa moara, cand a muri, de nu i-ar muri multi inainte; ca atunci mi-as lua si eu una tinerica, si macar trei zile sa traiesc in ticna cu dansa, cum stiu eu, si apoi sa mor! M-am saturat pana-n gat de mucegaiul de baba, ca hojma ma morocaneste si-mi scoate ochii cu cele tinere. Cand gandesc, amaratul de mine, ca am sa ma intorc iar la dansa acasa, imi vine sa turbez, sa iau campii, nu altaceva."
In fine, caderea noptii le ofera ocazia de a se apropia si mai mult. Jupaneasa, mai putin trecuta prin viata, incearca totusi o aluzie la ingrijorarea barbatului care o asteapta acasa, insa Mos Nechifor ii ofera alibiul perfect: "- Mos Nichifor, oare n-om pati ceva in noaptea asta? Ce-a zice Itic? - Itic? Lui Itic i s-a parea c-a prins pe Dumnezeu de-un picior, cand te-a vedea acasa. Da' ce crezi d-ta, ca Itic stie ce-i pe lume? Cum sunt intamplarile la drum?"
Odata jocul erotic pornit, instinctele sunt mai greu de oprit, iar Malca este cea care face pasul decisiv: "- Ba nu, mos Nichifor! De-acum nici nu vreau sa mai dorm; ma dau jos si am sa sed toata noaptea langa d-ta. - Ba pazeste-ti treaba, jupanesica; sezi binisor unde sezi, ca bine sezi. - Ba iaca vin; s-odata se da jos si vine pe iarba, langa mos Nichifor. Si ba unul una, ba altul alta, de la o vreme i-a furat somnul pe amandoi, si-au adormit dusi. Si cand s-au trezit ei, era ziulica alba!..."
Ce vor fi vorbit sau facut, nu stie nimeni. Nici baba lui Mos Nechifor, deprinsa cu infidelitatile carausului, nici naivul Itic, nici critica literara. Putem doar presupune ce s-a intamplat, si din acest punct de vedere jocul lui Creanga cu asteptarile cititorului este perfect.
Luceafarul... intors
Daca in cazul lui Creanga aluziile obscene sunt oarecum voalate (mai putin Povestea povestilor care contine pasaje erotice explicite, incat multa vreme s-a crezut ca este facatura cuiva care vrea sa discrediteze imaginea marelui scriitor), publicarea poeziilor necenzurate ale lui Mihai Eminescu a clatinat vechii piloni ai moralitatii in literatura, cu atat mai mult cu cat nu este vorba de un scriitor oarecare ci de marele reper al literaturii romane. Ca sa ma raportez la un subiect actual, e ca si cum am descoperi ca Michael Jackson a fost homosexual, si am ajunge in final sa negam ca ne-am numarat printre fanii sai infocati plecand de la consideratii subiective care nu au de-a face cu talentul sau cu genialitatea sa.
Extrapoland, cei care stiau de existenta acestor texte si le-au cenzurat sau ascuns evocand pudoarea sau respectul fata de un anumit scriitor au gresit cumva fata de generatiile trecute si actuale de tineri care, pusi fata in fata cu "revelatia" scriiturilor aluziv-obscene nu au reusit sa vada in spatele sarjei, ajungand sa-i catalocheze pe Eminescu si pe cei ca el drept "obsedati sexual" sau "perversi".
Tin minte cat de uimita dar si oripilata am fost cand o colega de liceu mi-a strecurat o poezie de Eminescu intitulata "Spovedanie", copiata de mana pe hartie de caiet dictando (ma indoiesc ca la vremea respectiva textul circula pe internet ca acum). In primul moment am fost convinsa ca este o gluma proasta. Apoi am recitit textul si am vazut ca multe din aspectele ce tin de stil si de prozodie corespund cu ce studiasem despre Eminescu si am acceptat originalul cu gandul ca este pur si simplu o scapare de-a poetului.
Ulterior, odata cu initiativa lui Nicolae Tone, directorul Editurii Vinea de a reuni poeziile intr-un volum, publicul larg a avut acces si la alte texte, chiar daca in final editorul a renuntat la idee. Desi poeziile fusesera anuntate ca o "revelatie", ele existau deja, publicate in intregime, in volumul al XV-lea din editiile Academiei Romane, coordonat de Petru Cretia si Dimitrie Vatamaniuc. Se pare ca toate cele 50 de pagini contin aproximativ 60 de texte.
Si pentru ca sunt intru totul de acord cu zicala "Despre morti, numai de bine", prefer sa nu dau citate si sa va pun la dispozitie un link spre cateva dintre "capodoperele eminesciene" necenzurate, cu mentiunea ca acestea trebuie citite si intelese sub spectrul umorului si al ..."pisicherismului". Restul... e Can Can.
