Cum schimbi dependenta pe independenta?

Etapa de viata de dupa 19 ani ar trebui sa reprezinte perioada din viata in care se produce despartirea de parinti. Un copil prins in legaturile familiale anterioare ajunge acum in punctul in care incepe sa isi structureze o existenta proprie in cadrul social pe care il are la dispozitie. Ca pleaca undeva in alt oras sau in alta tara, ca ramane sa locuiasca cu parintii, ca decide un lucru sau alt lucru, acestea sunt parti reale care se intampla cumva.
 
Multe sedinte de psihoterapie au ca scop aceasta despartire de parinti, de cei care au constituit o legatura fundamentala in absenta careia viata sa nu ar fi putut sa functioneze. Dar aceasta stare de dependenta fata de parinti nu echivaleaza cu ramanerea in zona parintilor. Exista multi parinti care mizeaza pe vinovatia copilului in mentinerea lor intr-o relatie de dependenta ulterioara copilariei. Faptul ca ei mizeaza pe vinovatie nu inseamna prea mult dar vinovatia tanarului prins in aceasta tentativa permanenta de despartire, de autonomie, de independenta, de constituire a unui destin propriu este afectul care constituie subiectul terapiei.

Acesti tineri sunt prinsi intr-un conflict – pe de o parte ei ar dori sa isi creeze aceasta autonomie pe care o manifesta direct si o afirma. Pe de alta parte apare o dificultate majora de despartire care se manifesta direct atunci cand sunt pe punctul de a reusi. Pentru a iesi dintr-un conflict interior dureros in care nimic nu pare o solutie renunta la o parte, cel mai adesea la partea in care se simt prinsi in relatia cu parintii iar aceasta stare se manifesta dureros in tot felul de stari. Ei spun: "vreau sa plec de acasa" si uneori o si fac, se muta in alta parte, dar campul psihologic ramane prins in aceasta etapa.

Negand aceasta parte a vinovatiei pentru plecarea de acasa, ea continua sa existe intr-un mod inconstient. In acest mod, ea va functiona ca o dorinta proprie de a fi cu parintii, dar aceasta dorinta este negata si transformata in vinovatie. Insa daca vinovatia ar fi acceptata atunci ar fi acceptata si dorinta de a fi cu ei, de a avea grija de ei, etc. Ca urmare este necesar ca vinovatia sa fie tinuta cat mai departe. Pentru a fi pastrata si negata in acelasi timp in ciuda relatiei bune pe care o au cu parintii, ei vor continua sa caute latura conflictuala a acestora, tensiunea fata de ei, incercarea de a nega iubirea si aproapierea pe care o au fata de acestia.

Daca opteaza pentru mentinerea in campul constient a dorintei de a fi cu ei si renunta la planul de a fi cu cineva, de a deveni independenti apare dificultatea renuntarii la propria agresivitate si la propria dorinta. In acest caz apare o parte de ura fata de parinti care este inacceptabila pentru toata lumea. Toate acestea vor transforma intr-o suferinta functionarea psihologica iar eventualele esecuri sunt de asteptat.

Rolul psihoterapiei este de o aseza aceste lucruri in conformitate cu conflictul pe care il manifesta in ansamblu aceasta situatie. Aceasta presupune ca mai multe instante psihice sunt intr-un puternic conflict iar asta face necesara neutralitatea fata de ele. Nu putem sustine nici o parte nici alta parte pentru ca in toate vom regasi dorinte profunde ale pacientului. Dificultatea sa este de a aseza intr-un mod functional ceea ce simte. Odata reusit acest lucru si asezarea deciziilor de viata va capata o simplitate. Aceasta nu inseamna ca lucrurile vor fi simple ci obstacolele se vor ”muta” din interiorul psihic in „exteriorul” realitatii. Un obstacol psihic in absenta elaborarii devine insurmontabil si aceasta pentru ca inconstientul are o energie ridicata si scapand in permanenta capacitatii umane va face astfel incat esecul uneia din parti sa fie permanent.

Un obstacol din realitate poate sa fie rezolvat. Sa ai capacitatea de a rezolva o situatie exterioara tie, sa vezi solutii presupune ca in psihic sa fie o coerenta. In absenta acestei coerente se manifesta o situatie inedita – se va vedea din realitate numai partea care impiedica.