Acest "traseu" de fapte, l-a urmat si o cunostinta de-a mea. Vestea cea buna, si anume ca urma sa dea viata unui copil, a venit cu mult entuziasm si bucurie. Isi dorea acest lucru si vestea a fost ca un "cadou" mult dorit. S-a bucurat de perioada sarcinii la intensitate maxima, iar pentru fiecare schimbare pe care o observa in corpul ei, colectase un adevarat "catalog" de amintiri.
Venise si clipa mult asteptata si era extrem de entuziasmata de faptul ca in sfarsit facea cunostinta cu propriul ei copil, o prelungire a propriei vieti, o parte a fiintei sale. Emotiile au fost de nedescris, travaliul destul de lung si nasterea propriu-zisa epuizanta. Totul a decurs normal, pana intr-o zi in care devenise apatica, indiferenta, fiinta care se bucura de fiecare moment al sarcinii si care nu stia cum sa mai "adune" amintiri ale acelei perioade, se schimbase. Fetita careia ii daduse nastere nu ii mai producea aceeasi bucurie ca inainte de nastere, desi, firesc ar fi fost ca acum, mai mult ca oricand, sa fie in extaz. In jurul ei, scuzele si justificarile starii sale nu mai conteneau: "e obosita, este o perioada solicitanta si face fata cu greu, noptile nedormite isi spun cuvantul", doar aceste cuvinte ieseau din gura apropiatilor ei. Numai ea nu spunea nimic: nici ca e obosita, nici ca e trista, nimic! Tacea indelung, iar cand vorbea, spunea doar strictul necesar. Unde era bucuria? Unde era emotia de dinainte de nastere? Se spulberase in neant si in necunoscut... totul devenise o dilema. Timpul petrecut cu fiica ei era din ce in ce mai putin, tristetea "graitoare" de pe fata ei era din ce in ce mai proeminenta, iar comunicarea cu cei din jur aproape inexistenta. O singura fraza a deschis calea catre investigatiile psihologice si catre descoperirea "dezastrului": "nu sunt o mama buna, asa cum am crezut; nu merit acest copil", si incepea sa planga. De aici incepe adevarata poveste a depresiei postnatale: investigatii, diagnosticari si tratamente.
Din nefericire, perioada de pana la diagnosticare a fost destul de lunga, in sensul in care scuzele si justificarile celor din jur, poate din necunostinta de cauza, au continuat "agonia" timp de aproximativ 4 luni de la nastere, desi simptomele aparusera imediat dupa nastere. Trebuie acordata multa atentie perioadei descoperirii acestei probleme psihologice, pentru ca poate avea repercursiuni negative asupra copilului.
De aceea, am vorbit cu Cristina Calarasanu, psiholog la Centrul de Psihologie de Actiune si Psihoterapie, si am descoperit etapele si simptomele acestei depresii si ce masuri putem sa luam odata ce cumplita afectiune se instaleaza. De asemenea, psihologul sustine ca este important ca nu numai femeile care urmeaza sa dea nastere sau care sunt la momentul actual insarcinate, sa cunoasca astfel de simptome si manifestari, ci si persoanele apropiate lor, care ar putea identifica aceasta problema la nevoie... in timp util.
Desi se vehiculeaza tot felul de factori care influenteaza instalarea depresiei postnatale, psihologul sustine ca o cauza exacta, sau posibilitatea evitarii instalarii ei nu exista, deoarece depresia se instaleaza pe fondul unei structuri endogene predispuse la aceasta stare. Depresia postnatala se caracterizeaza prin "stari psihologice care apar dupa nastere, in perioada post-natala: vinovatie, tristete sau chiar stari de panica", sustine psihologul.
Starea "baby blues"
Prima dintre ele si cea mai putin grava este cunoscuta drept "stare de baby blues", ce se face simtita cam din a treia zi consecutiva a nasterii. Ea este determinata de modificarile majore aparute in viata femeii atat sub aspect biologic, cat si sub aspect psihologic: tristete, plans fara "motiv", regret dupa burtica "pierduta", sustine Cristina Calarasanu.
Mamicile se sperie la gandul ca aceasta stare se va agrava, ca n-au motive sa o aiba, ca "nu e in regula ceva".
Insa starea dispare spontan in cateva zile, astfel incat in afara de cateva vorbe bune si putina odihna in plus nu e nevoie de altceva!
Din punct de vedere psihologic, aparitia acestei stari echivaleaza cu momentul cand femeia percepe schimbarea, realizeaza ca bebelusul care era pana nu demult ascuns in burtica isi face mereu simtita prezenta si nevoile.
"Depresia post-partum"
Urmatorul tip de depresie, in ordinea gravitatii, este chiar depresia postnatala propriu-zisa, care se instaleaza in primul an dupa nasterea copilului si nu dispare de la sine. Psihologul sustine ca este o forma mai serioasa de depresie dominata de sentimente de vinovatie, de senzatia mamei ca este incapabila sa se ocupe in mod corespunzator de bebelus, de tristete, cosmaruri si pierderea interesului. Uneori, femeia traieste o senzatie acuta de vid, dorinta sexuala se reduce considerabil si pot aparea chiar crize de panica. In acest moment este clar ca in interiorul femeii, in psihicul ei se petrece "ceva" despre care uneori simte nevoia sa vorbeasca, "ceva" care nu e tocmai vesel sau placut, ganduri, stari care o framanta, pe care a incercat sa le dea la o parte, sa le ascunda, considerand ca va scapa de ele cu timpul.
Important este ca respectiva femeie sa reuseasca sa exteriorizeze ceea ce simte, sa "transpuna" trairile ei in cuvinte, sa dea o forma "ceva"-ului din interiorul ei, pe care il percepe bulversat, rascolit, speriat, deoarece aceasta "descarcare" poate fi foarte utila pentru ea. Psihologul sustine ca ajutorul unui specialist este necesar atat pentru diagnostic, cat si pentru un ajutor terapeutic. Dat fiind faptul ca femeia se afla in perioada alaptarii, tratamentul medicamentos este exclus.
"Psihoza postpartum"
Acest tip de depresie este cel mai grav, dar si cel mai rar, si se face simtit in primele 2 saptamani dupa nastere, in mod obisnuit. Specialistul sustine ca este o stare patologica severa in care femeia pierde contactul cu realitatea si pot aparea reactii de genul:
- idei delirante,
- hiperactivitate extrema,
- inchidere in sine,
- ambivalenta fata de copil,
- idei de suicid sau infanticid.
In astfel de cazuri, masurile sunt drastice, astfel ca mama este cel mai adesea separata de copil si tratata intr-un serviciu de psihiatrie pentru a nu pune in pericol viata acestuia, neputand sa-i acorde ingrijirile necesare.
Stiai ca... depresia postnatala afecteaza dezvoltarea ulterioara a bebelusului?
In cazul in care mama nu trece printr-o stare "baby blues" trecatoare, ci traverseaza o perioada grea din punct de vedere psihologic, copilul este afectat in privinta dezvoltarii afective, ne spune Cristina Calarasanu.
Atasamentul care se formeaza in primele luni de viata, relatia emotionala cu mama si schimbul afectiv dintre cei doi are de suferit in conditiile in care mama este deprimata, trista, lipsita de interes sau de energie.
La bebelusii ai caror mame sufera de depresie se constata mai des tulburari somatice de tipul insomniilor, colicilor, vomei, dar si psihologice (plans, agitatie, lipsa zambetului, a ganguritului etc).
Stiai ca... depresia postnatala apare si la barbatii, in cazul acestora avand efecte negative mai mari asupra copilului decat la femei?
Este adevarat ca depresia postnatala nu vizeaza numai femeile, si barbatii putand fi afectati de aceasta afectiune, iar riscurile asupra dezvoltarii ulterioare a bebelusilor sunt mai mari decat in cazul femeilor. Influenta negativa a depresiei postnatale la tatici se rasfrange mai ales in cazul baieteilor, dar si a fetitelor, acestia putand dezvolta in timp probleme emotionale si de comportament. Simptomele la barbati nu sunt diferite fata de cele care apar la femei.
3 pasi siguri pentru a fi parinti cu adevarat fericiti:
- Primul lucru ar fi depistarea cat mai timpurie a acestei stari. Atunci cand femeia sau barbatul isi dau seama ca "nu e in regula ceva", cand apar primele cosmaruri, stari de neliniste, anxietate, tristete sa consulte un specialist si sa intrebe despre ce i se intampla,
- In momentul in depresia este diagnosticata, urmeaza alegerea unei variante terapeutice, adica modul in care femeia sau barbatul pot beneficia de ajutor din partea unui psihoterapeut.
- In cazul femeii, atunci cand ea se poate deplasa de la domiciliu si accepta sa vina la cabinet, varianta cea mai buna este cea a unei terapii "in diada", adica impreuna cu bebelusul ei. In acest mod, femeia nu resimte ca o neglijenta sau ca o parasire absenta ei de langa copil pentru a merge la psiholog. In plus, bebelusul chiar foarte mic "beneficiaza" si el de ameliorarea starii mamei, de vorbele ei, de caldura din bratele ei.
Poate ca nu este cazul in acest moment, cel putin pentru mine, sa ma documentez asupra acestei probleme, dar cu siguranta mi-a fost de ajutor in descoperirea adevaratei probleme din spatele "tristetii si starii de apatie", asa cum percepeam eu aceasta problema. Nicidecum nu o consideram grava, ci pur si simplu o perioada in care este si normal sa suferi "transformari" psihologice. Stiam ca poate avea si o "manifestare" mai profunda, spre patologic. Dar ceea ce nu stiam si e bine ca am aflat, este ca aceasta depresie afecteaza si dezvoltarea ulterioara a bebelusului, si de asemenea, importanta informarii celor din jur cu privire la aceasta problema. Poate chiar mai mult decat a ta propriu-zisa, deoarece respectiva femeie, despre care v-am povestit, nu se putea ajuta singura, avea nevoie de "cunostintele" si "actiunile" celor din jurul ei.
Impartaseste-ne experienta ta sau gandurile tale pe forum!
S-au descoperit genele obezitatii severe
Ministerul Sanatatii amana campania de vaccinare impotriva cancerului de col uterin
