Ce ascunde teama de singuratate?

Teama de singuratate este o stare care pare de multe ori proiectata spre viitor, ca si cum se va intampla candva, intr-un moment considerat ca fiind departe de timpul prezent, dar care este foarte acut in prezent. Insa, desi pare legat de viitor, este mai mult o relatie cu ceea ce este nou si cu ceea ce este trecut. Este o teama de pierdere a ceea ce avem in prezent – familia actuala, obiectele interne prezente, identitatea data de apartenenta la niste persoane apropiate si care sunt considerate ca fiind unice si imposibil de inlocuit cu altele. Aceasta apartenenta la niste matrici date, la niste persoane definite devin de multe ori elemente decisive fata de care ceea ce nu putem accepta este pierderea lor.

Daca aceste persoane sunt parintii, este de asteptat ca odata aceasta pierdere sa apara dat fiind ca acesta este mersul lucrurilor. Dar pierderea este imposibil de acceptat si atunci sentimentul de teama de singuratate este implicit.

Cand insa acest obiect intern reprezentat de parinte a fost substituit cu o persoana care preia atributele unuia din parinti, iar acest tip de relatie de substitutie sunt mult mai dese decat ati crede, sentimentul de pierdere si de teama este mult mai prezent si mai direct manifestat. Motivul este simplu, daca in relatie cu unul din parinti ratiunea este mai dispusa sa accepte pierderea, in relatie cu un partener de aceeasi varsta, pierderea este mai greu de imaginat, de acceptat. Ca urmare si depresia, tristetea, vinovatia sunt mai constiente, aflate mai curand in plan rational decat in situatia precedenta.

Dar lucrurile nu difera foarte mult, pentru ca apare aceiasi proiectie intr-un viitor incert, intr-o lume nesigura, periculoasa. Tot in aceasta situatie se regaseste si urmatorul exemplu– daca o persoana resimte pe celalalt ca pe un partener atot-continator va avea implicit si urmatoarea acceptarea – ca starea de continere sa fie una ce ii revine de drept. Este trasatura copilului care stie ca este impreuna cu mama sau cu tata si orice s-ar intampla acesti doi sunt parintii lui si se vor comporta ca atare. Partenerul insa nu are aceleasi trasaturi de ”drept” si atunci ideea unei apartenerte implicite la un cuplu, la o familie poate sa fie transportata spre un alt cuplu.

Aceasta trasatura ”de drept” este un inamic al multor cupluri care ajung sa resimta singuratate si totusi sa fie impreuna. Daca o familie este de ”drept” familie iar aceasta trasatura este una pentru totdeauna inseamna ca sentimentul de apartenenta si protectia fata de teama de singuratate este una puternica.

 

Dar daca acest sentiment este atat de puternic, iar aceste persoane sunt putin pregatite pentru a fi singuri, atunci in momentul in care pierderea se produce, totul se naruie iar singuratatea devine o stare inerenta. Si daca aceasta separare se produce prin moarte, persoanele reusesc sa se adapteze prin travaliul doliului. Problema se accentueaza atunci cand partenerul decide sa divorteze, sa nu mai fie parintele partenerului sau. Cand acest lucru se produce, apare un sentiment de gol, de teama, in care teama de singuratate isi face prezenta coltii.

Mai clar spus: daca te-ai maritat de tanara cu un partener care te iubea mult si, trecand anii, la un moment dat, el decide ca este mai bine sa divorteze pentru ca simte ca nu ii este bine si vrea sa refaca viata, atunci starea ta de rau va fi cu atat mai puternica cu cat el s-a identificat mai mult cu cel care iti oferea totul.

 

Poti avea senzatia ca esti intr-o relatie ”de drept” iar cand acest de ”drept” nu mai exista si constati ca este o iluzie, te trezesti orfana in plina lume ca si un copil al strazii. Vei cauta sa te adapostesti in alt ceva, in alta relatie, intr-un grup, in munca, in familie, oriunde vei vedea ca poti sa te manifesti fiind continuta, adica traind o puternica teama de singuratate. Cand iluzia amagitoare dispare si apare realitatea dez-amagitoare, oamenii nu au tendinta sa accepte partea dez-amagitoare ci incearca sa isi recreeze iluzia anterioara a unei relatii de drept, a unei apartenente implicite la o matrice.

Dar oare teama de singuratate nu ascunde o dorinta? Dorinta de a fi independent, autonom, pe picioarele tale? Oare teama de singuratate nu presupune si o atractie chiar de ceea ce ne este atat de teama? Este oare atat de rau ca ceea ce presupune aceasta teama sa se produca? In fond ce este atat de inspaimantor in singuratate?