Dumnezeu este in inima ta! (O discutie cu un copil de 3 ani)

Il vad cum isi infige mainile in pietrisul alb, tipand de bucurie.
 - Ia uite, mama!
- Ce-ai sa faci cu atatea pietre? Lasa-le jos! Sunt si murdare.. Bine.. doar cateva, ma razgandesc dupa ce-i vad ochii tristi.
Copilul incearca sa tina strans in pumni cat mai multe pietricele murdare.
 - Astea sunt cadouri, mama. Cadouri pentru toata lumea.
Si primesc si eu o piatra.
Le baga apoi cu grija in rucsacel.
- Gata, ii zic, ajunge, doar pe astea le luam!
Dar el mai fuge inca o data spre mormanul cu pietris si mai alege una singura.
 - Doar asta , mama. Nu vezi ca e speciala? E cadoul pentru Dumnezeu.
- Pentru Dumnezeu? Intreb eu mirata. Pai unde e Dumnezeu? Ce mi-o dai mie? Da-i-o Lui!
Si mustacesc asteptand sa vad ce va face de data asta.
Copilul stramba un pic din nas si mustaceste si el. Stie ca trebuie sa-L gaseasca repede pe Dumnezeu, altfel piatra va ramane in mormanul cu pietris. Incepe sa-si roteasca privirea in toate directiile. Ochii i se lumineaza cand il vede pe barbatul abatut care se apropie de noi. Imi face un semn cu capul si-mi arata omul ce merge privind in pamant. Ma prefac ca nu inteleg ce vrea sa spuna.
- Ce vrei sa spui?
- El e.
- Cine e el?
 - Dumnezeu.
 Si incepe sa se gudure pe langa mine, bucuros ca a gasit o solutie ca sa pastreze piatra.
Il privesc cu atentie pe barbatul care trece pe langa noi. Pare un om nefericit. Hainele sunt vechi si ponosite, fata e prafuita si adancita in ganduri fara iesire. Nu merge pe aceeasi strada pe care mergem noi, pare mai degraba ca inainteaza cu greu printr-un desert. Este un om singur.
Uit de pietre.
- Da, ai dreptate, ii spun copilului care astepta sa vada reactia mea.
Copilul incepe insa sa fie nedumerit. Se mai uita inca o data spre barbatul ce se ducea in drumul lui, asteptand o explicatie.
 - In fiecare om este Dumnezeu, ii spun. Uite, si in tine este. Si-mi indrept degetul aratator se inimioara lui. Dumnezeu este aici, in inimioara ta. Aici este casuta Lui. In inima fiecarui om.
Copilul nu mai mustaceste. A mai auzit cuvintele astea dar parca acum le pricepe altfel.
 Mai mergem tacuti cativa pasi. Deodata se opreste si ma intreaba, strigand:
 - Inseamna ca Dumnezeul meu este mai mic decat Dumnezeul tau?
Raman nemiscata. Il privesc si incerc sa inteleg mai bine ce vrea sa spuna.
- A, dar o sa cresc si atunci o sa creasca si El cu mine, se lamureste copilul singur.
Masinile vuiesc pe langa noi.. Ma gandesc la piatra, la cadoul pentru Dumnezeu. Deodata incep sa-mi simt inima tot mai grea. Parca as fi adunat inauntrul meu un morman cu pietris. Zambesc amar. Unde sa le arunc?
Da-Mi-le Mie!
Si-atunci inteleg si eu altfel cuvintele pe care le-am tot auzit.



Foto: Vilia Lupu