And all the roads we have to walk are winding / and all the lights that lead us there are blinding... – Oasis, Wonderwall
Sînt încă sub imperiul filmului pe care l-am văzut ieri, împreună cu prietenul meu cel mai drag. Am fost la Cinema Studio să vedem Mommy. În regia lui Xavier Dolan. Dacă n-aţi apucat să-l vedeţi, faceţi neapărat rost de el. A primit premiul juriului la Cannes. Dar nu de-asta e o capodoperă. Ci din motive pe care fiecare trebuie să le descopere pentru sine.
Acum ascult pe repeat coloana sonoră. Şi m-am blocat un pic la Wonderwall. De unde şi „atentul” articolului. De unde şi titlul blogului, cred. Subliminal. Da, cînd începi un blog ai da aproape orice pentru un titlu care să-ţi ademenească (întotdeauna cu cele mai bune intenţii, se-nţelege!) cititorii. De bello cotidiano pentru că despre asta-i vorba. Despre războiul zilnic pentru supravieţuire. Şi pentru mult mai mult de-atît. Lupta pentru asumarea vieţii cu care m-am pomenit pe cap acum 26 de ani, fără să fi fost consultată înainte. Sau, cel puţin, nu-mi amintesc, deocamdată, să fi fost.
Scriu cu î din i doar pentru că-mi plac vechiturile. Regulile, nu. Dar dacă-s gramaticale şi dacă au un parfum ceva mai vintage, nu strică. Măcar aici, unde sîntem liberi să dăm din mî ini şi să povestim despre ce iubim.
Vorbeam ieri cu sus-menţionatul şi dragul meu prieten pe care, din raţiuni de sensibilitate sufletească şi respect pentru identitate îl vom înzestra cu numele de cod Arhanghelul (îmi e cu mult mai mult decît un înger păzitor!), despre filmul ăsta incredibil. Şi despre OAMENI. Şi despre cum viaţa seamănă foarte mult cu o tapiserie. Şi despre arabescurile ei infinite. Arhanghelul îl reciteşte pe Milton zilele-astea. Paradise Lost. Şi-mi spunea că aşa arată textul Paradisului. Ca o tapiserie nesfî rşit de frumoasă şi alambicată. Prin care e o plăcere să te rătăceşti. Şi fix aşa arată şi viaţa. Viaţa noastră, bătrîna noastră viaţă-de-zi-cu-zi, nesuferita, preaiubita, cumplita noastră prietenă credincioasă. Arareori paradiziacă. Doldora de lipsuri şi imperfecţiuni. Şi de cărări neînţelese şi nestrăbătute. Din ce în ce mai întortocheate. All winding. Şi căutăm lumina pe drum. Cel mai adesea bîjbîim. Orbecăim. Ne lăsăm în genunchi şi mai dăm şi cu pumnu-n ţărînă. De ciudă şi din lipsă de hartă. Şi pe urmă, nu ştiu cum se face, ne pomenim cu lumina-n ochi. Şi strîngem dureros pleoapele. Bine c-am găsit-o! Bine că ne-a găsit, de fapt! Da’ de ce trebuie să ne orbească? And all the lights that lead us there are blinding. Ca să avem, mereu, nevoie unii de ceilalţi pe drum. Şi de foarte, foarte multă credinţă. Vederea e rară şi, aparent, neesenţială. Credinţa şi apropierea dintre noi par să fie singurele indicatoare.
Cam despre treburile-astea o să povestim aici. Cam cu astea ne luptăm. Cu intricaţiile. Cu arabescurile, da. Ca să le găsim frumuseţea. Şi cu luminile. Sau cu proprii ochi. Ca să ne adaptăm intensităţii. Şi să găsim mai uşor aceeaşi frumuseţe.
Dau regatul inimii mele pentru toţi cititorii în căutare de „adăpost”. Îi invit să se odihnească în cetatea mea de litere, pe străduţele ei întortocheate, pavate cu-ntrebări. Şi să colinde, întotdeauna, împreună cu prietenii. Altfel nu-i colindat. E rătăcit. Şi, împreună, să ne obişnuim cu lumina.
Şi pentru toate caut un titlu.
