Leac pentru riduri si incrancenare - sau de ce sa te iei mai putin in serios

De cate ori am fost plecata din tara am constatat doua lucruri: oriunde as fi, in prima zi acolo sufar un mic soc cultural, pentru ca oamenii par atinsi de o normalitate pe care rar o poti intalni si la noi, apoi mi-am dat seama ca-mi pot recunoaste fara eroare compatriotii; nu neaparat „dupa vorba, dupa port", mai degraba dupa paleta extrem de bogata de riduri de expresie care exprima nemultumirea, incrancenarea, pe alocuri chiar o depresie medie.

Nu vreau sa spun prin asta ca suntem toti in tara asta asa, insa cam asta e nota predominanta care mi se transmite cand merg zi de zi pe strada. Fenomenul are precis multe cauze care ar merita un studiu de cateva tomuri, insa dintre toate posibilele motive, mie mi-a sarit in ochi excesul de seriozitate. Care se manifesta in fel si chip: de la acreala cea de toate zilele, incrancenarea si incordarea ca reguli, pana la critica transformata in sport national.

Pare ca ni s-ar fi inoculat cumva ca un om care gandeste e musai critic si incrancenat, si ca profunzimea inseamna sa fii cat se poate de sumbru. N-avem timp sa ne relaxam putin, suntem prea ocupati sa ne purtam acreala existentiala cu un soi de mandrie inexplicabila. Bineinteles, mai e si extrema cealalta, mult mai irespirabila: vesnic fericitii, care se scalda intr-o superficialitate vesela, tonica si foarte zgomotoasa. si mai sunt si unii oameni, de obicei aceia a caror companie o cautam cu totii, constient sau nu, care sunt intregi, care au reusit cumva sa ajunga la un echilibru. Cei care nu traiesc intr-un idealism obtuz, dar care, desi vad si simt foarte bine lumea din jur – cu crizele si cu isteriile ei, cu traficul, cu prostia, cu kitsch-ul, cu toate, au puterea sa nu se ia pe sine si lumea atat de in serios, sa zambeasca, sa aiba umor si sa nu se considere eroii sacrificati ai unei utopii negre. Sunt oamenii care au acel je-ne-sais-quoi, te fac sa zambesti si sa-ti fie bine. Sunt cei care s-au intalnit cu ei si cu lumea fata-n fata si au ajuns la o armonie relativa sau macar la un armistitiu.

Pe la 5 ani stateam impreuna cu parintii la matusa mea, Tanti Coluta, intr-o casa superba, dar care era 5 luni din an ca un frigider, ca de altfel majoritatea caselor sau apartamentelor inainte de '89. Echipamentul in care dormeam fiecare includea 2 plapumi de lana, grele ca niste bolovani, capison sau caciula de lana, vreo 2 pulovere si cel putin o pereche de sosete. Aratam cu totii seara ca niste cosmonauti, de cat de incotosmanati eram, cei mari ascultau radio dupa un program respectat cu sfintenie, stateam stransi in jurul sobei din sufragerie si radeam ca in 2 ore o s-o incalzim noi pe ea, in nici un caz invers. Situatia era trista, bizara, apasatoare si era foarte frig. In perioada aia am primit una dintre cele mai importante lectii de la Tanti Coluta, matusa mea. Asculta des dimineata piesa Comment ca va? Comme-ci, comme-ci, comme-ca. si, pe rand, ii ridica in doua labute pe Pif si Bobby, cei doi catei ai ei, dansa cu fiecare, zambea si canta. Eu ma amuzam copios. Mi-a spus atunci ca oricum ar fi lucrurile, e bine sa-ti incepi ziua cu un zambet, pe care sa-l pastrezi cat de mult si sa-l oferi cat de des. N-o sa uit cat o sa traiesc imaginea ei dansand cu patrupedele, pentru ca e pentru mine esenta ideii de umor si de cum sa nu iei nici lucrurile din jur, nici pe tine, excesiv de in serios.

Mi-a reimprospatat imaginea Cosmin Alexandru, care spunea saptamana trecuta la Erisma ca a primit de la unul dintre profesorii lui din facultate, tot inainte de '89, o sugestie de retinut si de aplicat: "Sa muncim zambind, tovarasi!".

Cred ca sanatatea noastra psihica ar avea numai de castigat daca din ce in ce mai multi dintre noi am reusi sa ne inarmam cu mult umor si apoi sa ne straduim sa vedem pata aia minuscula de roz din intinderea cacanie si urat mirositoare. intindere care e reala, dar si excesiv de des semnalata si cateodata exagerata de puzderia de oameni care si-au facut din critica o religie si condamna: lumea, tara, oamenii, universul, si in general totul, pentru ca totul e defect.
 
Nu contest defectiunile, dar mi se pare ca avem nevoie sa ne oferim si noua, si celor din jur, mici farame de speranta ca sa putem sa functionam. Si cred ca putem face asta cel mai usor introducand nuante si intampinand lucrurile putin mai relaxati. In plus, incercam de atata timp abordarea asta tensionata, care nu duce decat la nemultumire generala, acreala si riduri. Ce-am avea de pierdut, in afara de imaginea incruntata din oglinda, daca am incerca si cealalta varianta: sa traim zambind mai mult, sa fim mai relaxati si sa ne luam mai putin in serios?