Ingerii de langa noi: oamenii care ne-au ajutat sa ajungem unde suntem azi

Oamenii care ne-au marcat existenta

Cristina, redactor pentru o publicatie glossy, ne-ar putea spune cate in luna si in stele despre doua astfel de persoane: "una ar fi bunica mea, care m-a crescut pana la varsta de 7 ani, iar a doua ar fi doamna invatatoare. Azi pot spune ca sunt asa cum sunt acum datorita sau din cauza lor. Ele au fost adultii pe care i-am avut alaturi cel mai mult timp in primii ani ai vietii mele si in momentele in care am inceput usor-usor sa ma dezmeticesc si sa-mi dau seama pe ce lume traiesc. Primele lucruri care imi vin in cap, cu riscul de a parea cam religioasa, desi nu sunt, sunt cele 10 porunci – invatate de la bunica. Si oricum sunt niste lucruri de bun-simt, zic eu, pe care oricine ar trebui sa le aiba in cap de la o varsta cat mai frageda".

Despre o influenta asemanatoare vorbeste si Ruxandra, copywriter: "persoana care mi-a modelat cel mai bine caracterul este doamna mea profesoara de limba romana din liceu. Am invatat multe despre viata de la dumneaei. Am invatat sa fiu creativa – lucru care imi foloseste si in ziua de azi in meseria mea - sa fiu foarte preocupata de idei – atat de ale mele, cat si de ale altora, am invatat ca oamenii si experientele lor ne pot invata extrem de multe, am invatat sa gandesc – lucru foarte important - si sa ma preocupe cat mai multe lucruri – sa imi „bag nasul” in cat mai multe chestii".

Diana, event manager, a preferat sa nu se limiteze la perioada copilariei: "nu pot afirma cu certitudine ca exista o singura persoana care si-a pus amprenta asupra caracterului meu, pot spune, insa, ca am intalnit persoane, de-a lungul timpului de la care am invatat  „despre viata”. Nu am un model pe care sa-l urmez cu religiozitate, insa am foarte multe repere. Exista persoane pe care le respect si le admir pentru modul in care interactioneaza in societate, pentru seriozitatea cu care abordeaza problemele de ordin profesional, pentru integritatea si imaginea „curata” pe care le promoveaza", ne-a spus ea. "Exista o persoana pe care am cunoscut-o acum un an de zile si care m-a influentat foarte mult, atat pe plan profesional, cat si personal. Pe plan profesional mi-a indus un anumit tip de atitudine, mi-a demonstrat cat de importanta e relatia pe care o cream la locul de munca, cat de importante sunt calitati precum sociabilitatea, volubilitatea, diplomatia si lipsa rigiditatii. Pe plan personal m-a facut sa inteleg ca in viata, o poarta inchisa este mai degraba un nou inceput, o noua poarta spre noi provocari. De asemenea, m-a facut sa inteleg de ce cu cat gresim mai tarziu, cu atat greselile sunt mai grave".

Sfaturile de care avem atata nevoie

O vorba veche spunea ca sfaturile, cel mai adesea, sunt cerute pentru a nu fi ascultate. Foarte posibil, fie doar si poate pentru ca rareori suntem capabili sa recunoastem ca am gresit, daramite sa ne calcam pe orgoliu si sa cerem ajutor pentru a indrepta situatia. Si totusi, cand suntem dispusi sa facem acest pas avem nevoie de tot sprijinul pe care ni-l pot oferi persoanele cele mai apropiate noua. Care sunt acestea? Poate fi vorba de cea mai buna prietena, de mama sau chiar de partenerul de viata. Parerile privind identitatea acestora sunt impartite.

"Pentru asta o am pe prietena mea Alina, care ma cunoaste si ma intelege, chiar daca nu imi da tot timpul sfatul pe care as vrea eu sa il aud", ne spune Cristina. "Cel mai bun sfat pe care l-am primit? Fii un om mai bun!". Tot la cea mai buna prietena apeleaza si Diana: "capacitate empatica foarte mare, cunoaste foarte multe lucruri despre mine si ii este mult mai usor sa ma sfatuiasca in momente „limita”. Plus ca ne asemanam foarte mult din anumite puncte de vedere, ma bazez pe faptul ca este totusi mult mai rationala decat mine si imi poate oferi un sfat bun".

Ruxandra o citeaza pe sora ei mai mare. "Nu locuim impreuna, dar asta nu inseamna ca nu vorbim zilnic la telefon si ca nu obisnuim sa ne 'combatem' si sfatuim", spune ea. "Cred ca unul din sfaturile cele mai bune se refera la momentul in care primisem o oferta de la compania la care lucrez acum si stateam in cumpana daca sa o accept sau nu. Nu mi-a spus textual ce sa aleg, dar m-a facut sa vad lucrurile mai limpede". 

In cautarea confidentului ideal

"Sa stie sa asculte. Sa fiu incredintata ca nu mi-ar vrea raul niciodata. Sa stiu ca ma va iubi orice i-as povesti". Cam asa aratat confidentul ideal vazut din perspectiva Ruxandrei. Previzibil, buna parte din trasaturile ce alcatuiesc portretul sau robot se regasesc si in cerintele Dianei: "Fiind o persoana foarte deschisa, este foarte important sa am in jurul meu persoane la fel de sociabile, expansive. Pentru a fi un confident bun este necesar sa imi dovedeasca faptul ca este discret, empatic, si cel mai important, ca nu ii sunt indiferente problemele mele, sa aiba curajul sa ma critice atunci cand considera ca gresesc si sa aiba capacitatea de a asculta in mod activ. Cum arata confidentul ideal pentru Cristina? "Trebuie sa ma cunoasca, sa stie ce vrea de la sine dar si care sunt lucrurile de care am eu nevoie. Sa fie un om sincer, bun la suflet, sa imi suporte rautatile si momentele in care fac pe nebuna, sa ma calmeze cand am nevoie", spune ea. "Dar hai sa fim seriosi, unde si pentru cat timp gasim asa ceva?"

Confidentul de profesie: duhovnic sau psihoterapeut?

Ce facem insa atunci cand nu avem o persoana atat de apropiat sau daca, dimpotriva, nu vrem sa ne impovaram prietenii si apropiatii cu problemele si necazurile noastre? Ei bine, aici isi face intrarea "confidentul de profesie", fie el psiholog, psihoterapeut, life coach sau, de ce nu, duhovnic. cat de deschisi suntem la un astfel de contact? In ciuda statisticilor care atesta ca tot mai  multi romani se inghesuie sa ceara ajutor specializat pentru problemele lor, multi dintre noi inca preferam sa le depanam cu apropiatii.

"Am apelat la psihologul scolii, in liceu. Nu ca aveam cine stie ce probleme existentiale, insa toate colegele mele mergeau, asa ca am zis sa incerc si eu", isi aminteste Cristina.  Erau mai mult niste discutii in grup despre problemele specific perioadei, asa ca a fost o experienta destul de... puerila, care nu m-a marcat sau ajutat in niciun fel si de care probabil ca nici nu mi-as fi amintit prea curand".

Diana se arata si ea destul de reticenta: "consider ca ma cunosc destul de bine, astfel incat sa nu fie nevoie sa aflu de la altcineva cine sunt si cum imi pot rezolva problemele". Concluzie la care a ajuns mai devreme sau mai tarziu si Ruxandra: "nu am incercat sa apelez la cineva "de afara". Poate ca nici nu a fost cazul, avand-o pe sora mea alaturi".